Ucraina s-a prăbușit din nou, brusc, în criză. La un moment dat, după acordul convenit la Kiev cu sprijinul reprezentanților UE, se părea că vârful periculos de sarcină al crizei a fost depășit. Se părea și nu prea, pentru cine era mai atent. În primul rând, la fiecare punct din cele convenite apar mari semne de întrebare. Alegeri anticipate până la sfârșitul lui 2014 – dar vor avea oare răbdare protestatarii până la alegeri? Revenirea la Constituția din 2004, care reinstituie republica parlamentară – dar ar fi acceptat președintele Ianukovici, încă în exercițiu, reducerea prerogativelor sale? Formarea unui guvern de uniune națională – în ce formulă, cu trei partide din opoziție care nu-și pot crea o platformă comună și care trebuie să se înțeleagă pe de o parte cu Partidul Regiunilor, pe de alta cu protestatarii din piață, neînregimentați politic. Apoi: să nu uităm că Rusia nu a participat, cel puțin oficial, la realizarea înțelegerii de la Kiev, menținându-se într-o rezervă prevestitoare de… orice. Dar cel mai mare obstacol în calea reconcilierii naționale este altul. Este ceea ce învoiala între Ianukovici și cele trei din opoziție plus UE n-a luat și nici nu puteau lua în calcul: cauzele actualei crize. E vorba de coeziunea identitară precară, de corupția de proporții și de economia pe avarie. Amânarea semnării Acordului de asociere cu UE n-ar fi putut declanșa, doar ea, marile tulburări ale momentului, care au revendicări mult mai ambițioase și mai diverse decât apropierea țării de Europa Unită (o Europă Unită de care Turcia se desparte cu menajamente, iar Islanda fățiș, o Europă Unită care nu i-a putut oferi Kievului ajutorul necesar care să-l poată suplini pe cel promis de Rusia). Prin acordul precar și repede spulberat de evoluția lucrurilor, nu s-a început și nici nu se putea începe dezamorsarea vreuneia din aceste trei bombe cu ceas care pun presiune permanentă pe stabilitatea statului ucrainean.
Situația din Ucraina pare, cel puțin pentru moment, fără ieșire. De fapt, „ieșiri“ i se tot prevestesc Ucrainei: război civil sau/și dezmembrarea țării. De ani de zile, un adevărat cor antic (cu recitativele aferente) intonează, pe toate meridianele interesate, un recviem închinat sfârșitului (încă o dată) al statului independent ucrainean. Se zice că, prin repetare până la obsesie, minciunile ajung, ca la un moment, dat să fie luate drept adevăruri. Fără a-i face profeți mincinoși pe cei ce susțin că Ucraina se va sparge (mai ales că printre ei se află destui șefi de stat sau alți înalți demnitari din diverse țări, nu doar ziariști sau alți analiști specializați), e de spus că soarta Ucrainei poate fi privită și printr-o altă grilă.
Să presupunem, mai întâi, că Ucraina se sparge. Ce se întâmplă pe teritoriul ei? Apar o sumedenie de Transnistrii, Abhazii etc., focare de încordare la cheremul nimănui sau oricui? Se naște, în estul Europei, o altă, imensă, Cecenie la fel de explozivă și însângerată ca aceea din vremea lui Elțin? Sau se transformă și „fostul stat ucrainean“ în ceea ce se cheamă mai nou teritoriu-imposibil-de-administrat, de tipul Somalia, Irak, Libia etc. din Orientul Mijlociu și Africa?
Scenarii, toate, de coșmar, dar poate și demonstrație, prin metoda reducerii la absurd, a adevărului că Ucraina nu poate dispărea ca stat de pe harta secolului XXI și că în situația spargerii și fărâmițării Ucrainei, aceasta țară nu și-ar mai putea reface prea ușor integritatea teritorială.
În fond, cine ar avea de câștigat din dispariția Ucrainei ca stat?
Ucrainenii, nu. De altfel, e de remarcat că în puzderia de formațiuni politice de după 1991 de la Kiev sau din provincie, nu se găsesc nici partide nici alte organizații sau grupări paramilitare separatiste. Nici măcar oligarhii industriali sau din bussines filoruși sau ruși din Ucraina n-au interes ca Ucraina să plonjeze în haos.
Nici Rusia nu-și dorește dispariția Ucrainei, nici fărâmițarea ei (poate, eventual, doar un fel de regionalizare/ federalizare). Moscova acționează ca Ucraina să intre toată, nu parțial, în Uniunea eurasiatică și chiar dacă o vreme, de acum încolo, Ucraina ar fi cuprinsă de dezordini, despre o instituționalizare a secesionării ei nici nu poate fi vorba la Kremlin.
?ê?£i-ar dori poate, Occidentul, o Ucraină în stare de incertitudine, haos, agonie, astfel încât această imensă interfață continentală, care face diferența, dar și poate face legătura, între întinderile eurasiatice ale Rusiei și Europa Unită (sau nu), să nu mai poată funcționa ca atare, adică benefic?
Logic, așadar, totul pledează în favoarea Ucrainei de azi, ca stat independent și suveran. Dar merg oare treburile lumii, întotdeauna, doar după logică?
Corneliu Vlad
