Spusele memorabile nu sunt neapărat de valoare, ele pot fi și inepte. În euforia națională de după primul război mondial și făurirea României Mari, Petre Carp spunea că „România are atâta noroc încât nu are nevoie de oameni de stat“. Dar norocul, în relațiile cu alte state, în dialogul cu lumea, nu vine de la sine, el trebuie „definit“ riguros, expus argumentat, consfințit prin documente angajante , apărat constant și tenace. Întreaga elită a națiunii e chemată să consacre „norocul“, atunci când el se cheamă de fapt interes național. Iar din această elită fac parte și diplomații. O distinsă tagmă, pe care mulți o invidiază, dar pe care, ca ziarist, dacă nu o compătimesc (întotdeauna), să zicem că o înțeleg mai altfel. Diplomația e o probă de anduranță. Te supui unor conveniențe (inclusive bunelor maniere), șefilor, împrejurărilor, îți reprimi personalitatea și originalitățile, te supui și obligației de a zâmbi mereu. Dar te supui necondiționat și cu toată ființa în primul rând interesului național, chiar cu riscul de a-ți compromite cariera dacă reușita cauzei o cere (exemple sunt cu duiumul, chiar în cărțile despre care va fi vorba mai jos). Și așa mai poate fi „citită“ diplomația, ca nobilă, de altfel, meserie.
Scriu acestea după ce am parcurs cele trei volume (de până acum, căci se speră că vor mai fi!) ale corpusului „Pagini din diplomația României“, editat de Asociația ambasadorilor și diplomaților de carieră din România. O inițiativă editorială de excepție, dar pe banii alcătuitorilor ei și ai unor generoși sponsori – Niro, Eurisc și apărută la Editura Junimea de la Iași. Statul, adică Ministerul de Externe, n-a avut bani de „prăpădit“ pe așa ceva, e-n răul lui. Și, ca să mai fiu o dată malițios, de ce „ambasadorilor și diplomaților de carieră“, oare ambasadorii nu sunt și ei, sau ar trebui să fie, chiar și cei „politici“, diplomați? Dar bine spus „de carieră“, căci unii nu au fost – și nu sunt – de carieră.
Coordonatorii trilogiei (repet, până acum „doar“ trilogie) –Ion. M. Anghel, Lucian Predescu, Valeriu Tudor. Sunt întrulocate aici pagini memorialistice despre politica externă a României pe parcursul a vreo 50 de ani, din anii 1960 și până prin 2010. Din vremea regimului comunist și din vremea democrației de azi (cât comunism a fost înainte, câtă democrație azi, e o altă problemă). Dar așa cum scrie, într-un cuvânt introductiv, ambasadorul Ion M. Anghel, „interesele României sunt eterne, iar politica sa externă este legată de acest datum irefragabil – decurge din acest comandament, și nu dintr-un sistem politic sau altul; dragostea de țară este la fel, ne iubim țara așa cum este ea, și nu cum ne merg afacerile, avem o imagine eternă și sacră, și nu după cum bate vântul“.
Diplomații acestei jumătăți de secol, pentru ignoranți și ignari „generație expirată“ (în care, modest, mă prenumăr și eu cu fală), este „echipa cu care am trecut prin lume“ (citat: Constantin Țoiu), și înainte, și după 1989. Vremuri învolburate, cu triumfuri și eșecuri, cu splendori și penibilități, dar cu o dominantă: prestație diplomatică inspirând mult mai multă mândrie decât amărăciune sau rușine pentru cele făptuite sau nu. Preocupant este că în ultimii ani de până în 1989 și în cele două decenii și ceva care au urmat diplomația – ca și politica, economia, cultura, educația, știința – românească au deviat mereu de la ce trebuie și au coborât mereu ca performanță.
Contribuțiile autorilor cuprinse în aceste „Pagini“ (peste 1500 la număr) au, în primul rând, valoare memorialistică, nu documentară, iar memoriile sunt interesante mai ales prin subiectivitatea celui ce se confesează decât prin informația oferită. (Sunt și câteva studii aici, datorate unor „clasici în viața ai diplomației noastre“ – Nicolae Ecobescu, Constantin Ene, Constantin Vlad, nu și – din păcate – Ștefan Andrei, Mircea Malița.) Dar această istorie sui generis a diplomației românești contemporane, care are și anecdotică (păcat că nu atât cât ne-am dori) încheagă un tablou viu, credibil, al unei zone a spiritualității românești care, deh, servituțile breslei, cum spuneam, acționează mai puțin în văzul lumii și mai mult sub zodia discreției și aparent cenușiului birocratic.
Aduc aceste cărți revelații? Pentru cititorul de publicații tabloide, poate nu, dar cine e la curent cu și e atent la mișcarea politico-diplomatică a zilelor noastre, are ce află. Dragii diplomați, în post până mai ieri, expun – și își expun – o activitate în slujba țării cât mai direct și mai amănunțit și se străduiesc să spună cât mai multe, dar luptându-se și cu rigorile secretului profesional, de stat etc., și cu cenzura secretomaniei inutile. Păcate nu doar ale romanilor. Prietenul meu din Elveția, dr. Radu Golban, era stupefiat zilele trecute că, solicitând Ministerului de Externe al Germaniei niște documente de arhivă, vechi, unele, de o sută de ani, a aflat că nu puține rămân, în continuare, secrete, deși, în răstimp, Germania a trecut prin două Reichuri, două republici și chiar două state. Să însemne oare asta că „popoarele există spre a fi înșelate“, cum scria Eminescu?
Multe ar mai fi de spus depre aceste cărți, pe care le-am dori mult mai multe. Oricum, e de spus că sentimentul cu care le citești e amestecat – satisfacție și mândrie pentru ce s-a făcut bine (mai ales pe vremea lui Ceaușescu (de ce să n-o spunem?), rușine pentru ce a fost rău, penibil sau dezastruos (tot mai ales pe vremea lui Ceaușescu), dar, din păcate, rușine și pentru autismul de azi al României la NATO, la UE, la ONU, la OSCE, ca și pentru relațiile bilaterale înțepenite, nefuncționale, bâjbâite, ale țării. Pe cine se bazează azi în lume România? Pe SUA, pe UE, e politic corect să zicem. Dar cât ne sprijină Washingtonul în afirmarea intereselor noastre naționale, ce câștigăm concret din apartenența la UE și NATO? Cu ce țări avem relații economice profitabile și nouă?
Citatul de la început, din Petre Carp, ar avea înțeles poate dacă l-am reformula cam așa: „România are atâta noroc câți oameni de stat (și diplomați) are puși în slujba interesului național“. Interes național pe care, așa cum tot scriu, nimeni nu-l definește, oficial, explicit.
Corneliu Vlad
