Cea mai senzationala modificare a axei lumii de dupa razboiul rece este apropierea, despre incepe sa se vorbeasca tot mai consistent, intre Germania, Rusia si China. Este drept ca intre cele trei capitale nu exista nici un format institutionalizat de conlucrare (sau macar consultare), nici vreun document sau declaratii oficiale despre o asemenea alianta mondiala Si se vorbeste, cel putin deocamdata, putin, mult prea putin, despre aceasta uriasa regrupare interstatala si intercontinentala, care este prinsa de cativa ani in febra cautarilor si scenariilor. De ce sunt atat de discrete si de laconici artizanii acestei noi axe?
Rusia si China, pentru ca, oricat de mult prêt ar pune cele doua capitale pe ceea ce se cheama fie propaganda, fie reclama, fie imagine, politica si diplomatia cer discretie. In plus, si in logica lor imperiala de totdeauna, si in protocolul comunist, disimularea si ocultarea au fost atuuri redutabile.
Germania nu are, nici ea, interesul sa-si arate excesiv muschii in lume, intr-un context cand partenerii din UE o invinuiesc ca prin Europa Unita, Berlinul isi asigura de fapt o preeminenta care chiar daca nu e neaparat hegemonie, oricum ii face pe unii membri ai UE (Grecia, dar nu numai) sa se simta prejudiciati, in favoarea unor partneri uternici ca Gerrmania. Apoi, desi a trecut atata vreme de la cele doua razboaie mondiale, Berlinul nu s-a eliberat inca pe deplin de complexele culpabilitatii sale istorice. (Valabila este insa si reciproca, pentru ca si Aliatii – “cei trei mari” – din coalitia antihitlerista, fie ei sau nu astazi, parteneri si aliati ai Berlinului, au ce sa-si reproseze in fata legii internationale).
America? Aici, explicatia pare si mai simpla: nu numai pentru ca nu intra in ecuatia acestei axe, ci, mai grav, pentru ca aceasta alianta este vazuta la Washington ca fiind, de fapt, una indreptata impotriva Statelor Unite. Asa cum remarca cineva, aliantele nu se fac atat pentru ceva, cat mai ales impotriva cuiva. Or, care dintre super-marii lumii de azi ramane inafara acestui proiect de alianta, daca nu America?
Parafrazand faimoasa butada a lordului Ismay despre scopurile urmarite, initial, de Occident prin NATO (sa tina Germania jos, Rusia la distanta si America inauntru), despre axa Berlin-Moscova-Beijing s-ar putea spune ca isi propune sa propulseze Germania mai sus in ierarhia internationala, sa consacre Rusia si China ca superputeri mondiale si sa erodeze hegemonia in lume a Americii.
Este, deocamdata, faza identificarii domeniilor de conlucrare (indeosebi in format bilateral intre cei trei), a incheierii unor prime – dar istorice – acorduri (acordurile energetice ruso-german si ruso-chinez) si al lansarii de proiecte, unele dintre ele de-a dreptul grandioase, cum este cel al noului Drum al Matasii,.
Oricat de spectaculoasa ar putea parea o axa Berlin-Moscova-Beijing, si mai greu de imaginat este o ruptura in relatiile Statele Unite-Germania. Si totusi, despre o asemenea eventualitate in relatiile dintre principalele doua mari puteri ale lumii occidentale a inceput sa se vorbeasca pe un ton aproape obisnuit, iar un politolog de autoritate incontestabila cum este Immanuel Wallerstein chiar isi intituleaza o analiza datata 23 iulie 2014, “Germania şi Statele Unite: O ruptură fără precedent”. Universitarul american porneste de la faptul, nu chiar atat de iesit din comun, ca la 10 iulie, guvernul de la Berlin a solicitat plecarea imediată a şefului misiunii CIA din Germania. Neobişnuita nu este atat solicitarea imperativa de retragere a unui oficial american deloc neglijabil ca pozitie, ci faptul ca ea a fost intens mediatizata. Comentatorii occidentali s-au grabit sa califice evenimentul drept o “ruptură fără precedent” în relaţiile foarte strînse, in perioada postbelica, dintre Statele Unite şi Republica Federală Germania, iar dupa numai o zi de la informatia pentru presa, două ziare importante din SUA si Germania, “ Los Angeles Times” si “Der Spiegel” au comentat intr-o nota pesimista perspectivele relatiilor germane-americane. Editorialul din “Los Angeles Times”, semnat de Jacob Heilbrun, se incheie cu o avertizare dura adresata Administratiei de la Washuington: “Dacă Obama nu poate să controleze spionarea Germaniei, ar putea descoperi că astfel contribuie la convertirea Germaniei, dintr-un prieten într-un adversar.”Tonul articolului aparut in “Der Spiegel”, in aceeaşi zi, nu este mai putin necrutator. Incepand cu titlul, care pana in preziua evenimentului ar fi parut mai degraba un subiect poltic fiction: “Alegerea Germaniei: Va fi America sau Rusia?”
Să fie această ruptură fără precedent atît de bruscă şi imprevizibilă? – s-a intrebat, la randul sau, profesorul Wallerstein. Si raspunsul sau este ca, indiferent daca a fost vorba si de lipsa de intelepciune sau de tact la nivelul Agentiei Nationale de Securitate sau chiar al Casei Albe, “problema este structurală şi depăşeşte greşelile trecătoare şi stupiditatea celor aflaţi la putere în Statele Unite”. Problema fundamentala, dupa Wallerstein, este că Statele Unite se află în declin geopolitic si nu ştie cum să gestioneze situatia, respectiv cum să-şi mentina hegemonia în lume. Ca urmare, sustine Wallerstein, Statele Unite devin “un actor foarte periculos”, de fapt“ un partener în care nu se poate avea încredere”, iar europenii în general, cancelarul Angela Merkel şi Germania în particular, incep sa-si puna problema “cum pot supravieţui geopolitic fără Statele Unite. Iar asta îi împinge către alternativa logică: un cort european care include Rusia”. Concluzia finala a profesorului Wallerstein este ca in alternativa America-Rusia, Germania ar fi optat deja in favoarea unui acord cu Rusiei si a lasat in plan secund problema restabilirii relaţiei de încredere cu Statele Unite.
Reflectiile profesorului Wallerstein sunt, vorba lui Mark Twain, “intrucatva exagerate”. Afirmatiile sale ar putea parea, la un moment dat, de-a dreptul halucinante pentru cine a trait o viata intreaga in parametrii lumii bipolare Est-Vest, care dupa cum se vede functioneaza in continuare, chiar daca in varianta pentru secolul XXI. Dar oricat de surprinzatoare, ba chiar stupefianta, ar putea parea o alianta germano-rusa (de fapt, o noua alianta germane-rusa), ea nu ar fi, in mod obligatoriu, una si anti-americana. Cunoscutul analist de la Stratfor, George Friedman a lansat, de altfel o ipoteza de lucru diametral opusa celei avansate de Wallerstein. America, sustine Friedman, se va degaja de problemele din Europa pentru a se concentra pe zona Asia-Pacific si relatia de confruntare/conlucrare cu noul ei challenger mondial, China. Dar Washingtonul se va asigura, mai intai, ca, dupa plecarea americanilor, Europa va fi “gestionata” de noul tandem Berlin-Moscova.
