Aproape de fiecare dată cånd oficiali chinezi se întålnesc cu omologi germani, se anunță miliarde de euro de contracte, se mira, oarecum candid, oarecum invidios, un ziarist francez. Relația Germania-China se extinde, deloc discret, dar nu însoțită de comentariile oficiale sau de presă care s-ar justifica. După reuniunea la vårf G20 din Coreea de Sud, „Financial Times“ observa că „este pe cale să se producă o schimbare care merge dincolo de zona euro“, adică mult mai departe de cadrul bilateral al principalilor doi mari exportatori ai lumii. Dar analizele de fond ale noii dinamici germano-chineze rămån în continuare mult sub amploarea impactului ei prezent și previzibil. Pe axa Berlin-Beijing nu se bate încă moneda, chiar dacă ea se extinde și se consolidează amplu și cu repeziciune. De ce? Doar aceste relații nu au un trecut împovărat, cum este cel franco-german, sau stånjenitor, cum este cel ruso-german.
Din 1990 și pånă azi, schimburile comerciale bilaterale au crescut de 30 de ori, depășind de la un an la altul pragul de 100 miliarde de dolari anual. China este partenerul comercial nr. 1 al Germaniei în Asia (a depășit Japonia), iar Germania este principalul partener al Chinei. Pentru unii, cei doi parteneri „nu boxează în aceeași categorie“, căci Germania livrează produse cu o înaltă valoare adăugată, iar China, noul „atelier al lumii“, oferă produse modeste sub raport tehnologic. Dar experta germană Margot Schuller observa, în ianuarie 2010, că structura schimburilor lor bilaterale „se îndepărtează tot mai mult de cea a schimburilor între o țară industrializată și una în curs de dezvoltare, pentru a se apropia de paradigma ce definește schimburile între două țări industrializate“. Reproșurilor mai vechi li se pune surdina, fie că e vorba de politică, de doctrine, de drepturi ale omului sau proprietatea intelectuală, de dumping sau protecționism. Avem interese, nu afirmăm valori, declara sec un demnitar economic de la Berlin. „Relația Germania-China este o relație centrală în Europa – explică Eberhard Sandschneider, director la Consiliul german pentru relații externe. Această relație acționează ca un model pentru cele 27 de state ale UE. Chiar dacă fiecare țară are propria sa politică față de China“.
Și într-adevăr, fiecare țară din UE, dar și SUA, și Rusia, au propria lor politică față de China, mai toate, însă, mai puțin eficiente decåt noua „Ostpoltik“ a Berlinului (prin Est înțelegåndu-se de această dată China). În presă se vorbește de parteneriat strategic sau parteneriat special germano-chinez, dar la nivel oficial nu e grabă să i se spună, solemn, cumva. Cine are ochi de văzut, vede. Iar cei ce trebuie să vadă, în primul rånd, sunt europenii.
Germania este parte a „motorului UE“ (în care, remarcă amar publicația „Marianne“, Germania ține ghidonul, iar Franța pedalează), China operează pătrunderi masive și spectaculoase în Europa Unită. Germania nu înțelege să-și asume răspunderi în privința datoriilor statelor membre ale UE din sud (numitele PIIGS), China, dimpotrivă, este dispusă să preia aceste datorii, „să cumpere Europa“, cum se exprima cineva. Complementaritate? Alianță? Delimitarea sferelor de influență? Cine și ce va cåștiga de aici? Și, mai ales, cum va arăta viitoarea Uniune Europeană?
Pentru America, preeminentă a devenit zona Pacificului, iar Europa Occidentală, „noua Europa“ au fost translatate, delicat sau nu, în plan secund. Rusia ignoră practic Bruxelles-ul și preferă să trateze bilateral și nuanțat cu europenii. Iar China intră în forță în spațiul comunitar european prin flancul sudic. Mutații ample, care solicită intens coeziunea și solidaritatea Europei Unite. Încercată de criză, dar și de tribulațiile propriului proiect integraționist, UE este obligată să se redefinească și să se repoziționeze. Cu o Americă tot mai dezinteresată și o Rusie tot mai activă, cu o Germanie care pare să-și fi atins în mare scopurile prin UE (în primul rånd reunificarea țării) și o Chină, care, după Africa și America Latină, „descoperă“ și Europa, UE este nevoită să-și imagineze o nouă paradigmă de existență. Sau îi vor decide viitorul alții, mai mult sau mai puțin extraeuropeni.
Deocamdată, este de văzut pånă unde va merge impetuoasa formulă de cooperare Germania-China, două state în plină expansiune, primul care pare să-și fi saturat oportunitățile în Europa, celălalt care abia de acum încolo intră temeinic în scena europeană. Rezervelor și suspiciunilor emise în chestiune, deocamdată doar cu jumătate de gură, mai ales în SUA, liderii de la Berlin și Beijing le răspund liniștitor. „China și Germania ar trebui lăudate, nu criticate“, afirmă premierul chinez. „Germania e måndră de competitivitatea ei“, adaugă cancelarul german.
Să ne întrebăm unde întrezărim Romånia în acest tablou? Din decență, nu. Corneliu Vlad
