Nu știu și nici măcar nu mă interesează dacă harnicul și laboriosul autor Larry L. Watts este lucrător al CIA sau al altor servicii secrete americane, așa cum se spune pe la colțuri. Ba poate că ar fi chiar mai bine așa, după unii care cred că girul faimoasei agenții americane de informații (și nu numai) ar spori credibilitatea cărților sale.
Dar masiva lucrare, de aproape 800 de pagini, editată în 2011 în versiunea romånească (după cea în engleză, apărută în 2010) și care parafrazează în titlu un cunoscut și prea adevărat proverb de-al nostru, „Ferește-mă, Doamne, de prieteni“, este oricum o carte pe deplin credibilă. Documentată temeinic și argumentată beton. Și ca informație, și ca interpretare.
Larry L. Watts face un mare bine istoriografiei și istoriei romånilor. El confirmă fără drept de apel și consacră definitiv în literatura de specialitate și în conștiința generală un adevăr pe care romånii care știu cåt de cåt pe ce lume trăiesc îl intuiau, îl intuiesc de mult. O intuiție devenită de fapt convingere, dar un adevăr pe care diverși de prin țară și din străinătate s-au străduit și se tot străduiesc să-l răstălmăcească și astăzi.
Acest adevăr este că Romånia s-a aflat timp de cåteva decenii într-un înverșunat război ascuns cu celelalte state „aliate“ din Tratatul de la Varșovia. Că politica externă a „Romåniei Socialiste“ și poziția sa în acest pact politico-militar au fost de sine stătătoare și s-au definit prin independența și coerența în concepție și acțiune (cåt s-a putut). Romånia nu a fost doar un partener cårcotaș, un Cănuță om sucit, un Gică Contra, un enfant terrible sau maverick, sau cum am mai vrea să-l numim, în „comunitatea statelor socialiste“, ci un stat cu o conduită proprie atent fundamentată și tenace urmată. O conduită conformă „propriilor interese și propriilor aspirații“, chiar dacă în definirea și afirmarea acestor aspirații și interese conducerea de la București din timpul lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu au făcut nu doar fapte demne de înscris în istorie, ci și catastrofale erori, făr’delegi, crime.
Confruntarea dramatică și de durată dintre București și celelalte capitale „socialiste“ s-a desfășurat pe cåt cu putință în ascuns, ca un razboi secret pe care, din motive diferite, nici Romånia, nici ceilalți nu-l doreau știut, în întreaga sa amploare și gravitate, de restul (imens) al lumii. Romånia nu voia să-și ostilizeze în plus relațiile cu partenerii de bloc, iar aceștia, în frunte cu Uniunea Sovietică, nu se vroiau puși într-o situație ridicolă în ochii lumii, cu o Romånie neslugarnică lor. Forțele (atåt de asimetrice!) în confruntare au făcut totul, fiecare în felul ei, pentru ca teribila lor încleștare să se consume în cel mai strict secret. Destulă lume, însă, și din Est, și din Vest, inclusiv ziaristul de politică externă care mă consider de vreo cincizeci de ani am putut aproxima, mai mult sau mai puțin exact, uriașul fapt ștrașnic tăinuit și care este de înscris cu måndrie meritată în istoria adevarată a Romåniei.
Pe față, protagoniștii își învăluiau pozițiile în ipocrite și gongorice formulări în faimoasa limbă de lemn a vremii, lăsånd totuși să se înțeleagă că lucrurile nu sunt tocmai pe roze, că există „anumite deosebiri de păreri“, de „abordări“, „în funcție de condițiile specifice“, care trebuie tratate într-o atmosferă ba „caldă, prietenească“, ba „deschisă, sinceră, tovărășească“ (adică de ceartă în regulă).
Romånia a reacționat însă și pe față, deschis, fără menajamente, la presiunile Kremlinului roșu și ale aliaților săi fideli. În cel puțin trei împrejurări, Bucureștiul și-a spus răspicat și curajos cuvåntul: prin răspunsul public, într-un articol, la „planul Valev“ de vasalizare economică a țării prin „diviziunea socialistă a muncii“ din cadrul CAER, prin Declarația din aprilie 1964, care a proclamat linia independent a Bucureștiului în relațiile cu lumea comunistă și nu numai, și prin intervențiile publice ale lui Nicolae Ceaușescu de condamnare a intervenției militare din 1968 a Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia.
În culise, liderii comuniști din „țările frățești“ (idioată expresie) își dădeau în voie drumul la cele mai rele, disprețuitoare sau amenințătoare invective la adresa partenerului ce nu-și asuma docilitatea și servilismul celorlalți. „Mămăligarii nu sunt o națiune, ci o curvă“, își dădea poalele peste cap Hrusciov în ianuarie 1957. „Cine le permite conducătorilor Romåniei să…“ etc. etc., se rățoia în martie 1968 Jivkov, altfel mare prieten afișat cu Ceaușescu. Sau Brejnev, în 1971: „Ceaușescu a mers prea departe. El conduce lupta împotriva noastră și reprezintă obstrucția fundamentală în calea liniei noastre. (…) Trebuie să încercăm să exercităm influența asupra evoluțiilor din interiorul țării“. Sau Kadar, tot în 1971: „Ceaușescu ne-a abandonat întotdeauna (…), a trădat poziția comună“.
Și dacă războiul s-ar fi limitat doar la asemenea vorbe de ocară (spuse, de regulă, în absența interlocutorilor romåni), cartea lui Larry L. Watts documentează și încercările de intervenție în forță împotriva regimului de la București și a Romåniei.
Dar toate acestea au putut fi date pe față abia după 2000, din ceea ce s-a putut recupera din arhivele ultrasecrete ale RDG, grație dispariției RDG și reunificării germane, apoi din arhivele URSS, grație lui Elțîn care a lăsat liber la documente o vreme. Două episoade salutare, excepții fericite și care n-au durat mult, într-un ocean de taine strașnic păzite și înainte, și după prăbușirea comunismului. Un volum de documente înspăimåntător ca proporții rămåne în continuare sub aceeași lespede grea a tradiționalei conspirativități și ipocrizii comuniste.
Cartea istoricului american (de fapt primul ei volum, căci vor mai urma) spune multe. Ea produce revelația cea mai spectaculoasă din istoria contemporană a Romåniei. Dar se constituie și într-o binemeritată și obligatorie reparație morală pentru Romånia în conștiința lumii.
Și totuși, despre această carte se face mai puțină vorbire decåt se cuvine. Un blogger misterios, un englez care se prezintă drept „un refugiat politic din satul global“, Paul Wood, pune punctul pe i în prezentarea pe care o face cărții cånd îi dă titlul „Un război rece în interiorul războiului rece – Excepționalismul romånesc“. Într-adevăr, dacă se poate vorbi și de excepționalism romånesc în vremea mai nouă, fila de istorie fierbinte pe care o redactează mai explicit Larry L. Watts este dovada.
Este nedrept ca atunci cånd vorbești de împotrivirea est-europenilor la imperialismul comunist să enumeri Budapesta 1956, Praga 1968, Varșovia 1980, dar nu și Romånia – anii 1960-1980.
Turneul triumfal de prezentare a cărții de către autorul ei prin orașele Romåniei, asemănător turneelor electorale ale candidaților la președinția SUA, ar fi meritat, de aceea, o rezonanță pe măsura evenimentului. Ceea ce este obligatoriu de spus, nu înseamnă că prin aceasta Romånia ar urmări să-și strice și mai mult relațiile cu Federația Rusă de astăzi și noile democrații din Est. Și Rusia de azi, și ceilalți nu mai sunt ce-au fost pånă în 1989-1991, nu au răspundere pentru relele trecutului. Corneliu Vlad
