“Cozonac. Transilvania” poate duce si la cuvintele-cheie ale unui blog, dar este titlul unui roman-povestire, de vreo suta si ceva de pagini, publicat de Editura Compania, al scriitoarei Adina Keneres, cea atat de putin prezenta, din pacate, in librarii. E o carte consistenta si plina de savoare si de arome, si despre cozonac, de buna seama, dar si despre alte lucruri, cum nu se poate mai serioase pentru noi – Transilvania, lumea taraneasca, identitatea romaneasca, toate puse fata-n fata cu societatea de consum si globalizarea (care, vorba inegalabilului eseist Claude Karnoouh, “au raspandit identicul la scara planetei”). Cozonacul este, oricum, un simbol identitar romanesc pe care autoarea “il repune in drepturi” iar ceremonia cozonacului, asa cum ni se infatiseaza pe-ndelete in carte, nu este cu nimic mai prejos, ca tehnologie si semnificatii, decat ceremonia ceaiului la asiaticii cei multi. O carte, asadar (si)despre cozonac, cu toate ale sale, (si) despre Transilvania, dar, slava Domnului, despre Transilvania cea (inca) adevarata, nu cea a obsedantelor scorneli despre Dracula. Chiar daca e o carte scrisa (si) pentru straini.
Adina Keneres, care scrie carti rar si rare, produce, prin aceasta aparitie un eveniment editorial, caci acest text – si acum urmeaza vorbe mari – este unul dintre cele mai sincere si mai cinstite, dar si mai profunde si mai subtile, dar si mai agreabile si mai pasionante la citit, despre realitatea romaneasca, din cate s-au scris dupa 1989. Cele aici scrise au nevoie de argumente si exemple, dar cu cartea sub ochi fiecare o poate face, lesne si in felul sau. Cat ma priveste, voi mai adauga cateva sentinte. Cartea e cum nu se poate mai potrivita pentru a se afla in programele scolare, mai cu seama ale copiilor, caci ii va face sa iubeasca si scrisul, si lumea satului, si sarbatorile crestine, si natia. Cartea trebuie, intradevar, tradusa si in alte limbi de mare circulatie, dar obligatoriu in franceza, caci parca ar fi fost scrisa mai intai in franceza (sau, ma rog, de-a dreptul bilingv), ba chiar de un francez (unele fraze suna a noul val, a Francoise Sagan). Si cartea este numai buna ca reazem pentru toti aceia dintre noi care si-au pierdut speranta ca s-ar mai putea face ceva cu – sau macar intelege ceva din – tara aceasta, care arata a una care s-ar duce de rapa, cu satul ei, zis pana mai ieri “de totdeauna”.
“Actiunea” cartii e una de policier, cu o misterioasa Politie ,care e totul si in toate, fie ea a militienilor de tara, a tortionarilor, a turnatorilor, a securistilor si a tuturor “celorlalte “organe” de ieri si de azi, fie ele active, pensionate, reciclate sau deblocate. Cele ce se intampla in carte au un fundal de primavara luminoasa, zilele cele mai frumoase ale anului de la noi, cele de dinaintea Pastelui, dar de undeva de unde nu se vede dar se simte mereu, numita sau nenumita forta a raului urmareste si pune la cale, face si desface totul, prin obscurii si maleficii ei meseriasi – acum – ai economiei de piata si societatii de consum.”Ziua de ieri s-a tinut dupa mine ca un caine flamand”, suna un vers din Arghezi. In aceasta carte, asa se tine de roman si de cei de prin jurul lui, si azi,ca de atata vreme istorica, ubicua si imuabila Politie.
Si totusi, mesajul cartii nu este unul lugubru. Daca marele transilvanean Blaga enunta ca vesnicia s-a nascut la sat, Adina Keneres, si ea, din aceeasi romanime, lamureste mai pe-ndelete: “oamenii astia nu se vor lasa sa moara si nu se vor strica… persistenta lor nu tine de inventar… tine de vechime… un trecut lung e un atu extraordinar, e gravat in creier, in maduva. E un program genetic bogat si care suporta multe… Pierde glorie, pierde indivizi, dar nu dispare”. Asa decupate din vorbirea unui personaj – o tanara din Franta in vizita in Romania, spusele despre dainuirea (caci acesta e, totusi, cuvantul) romanilor, prin lumea lor taraneasca, pot parea versete asemenea celor ale “Cantarii Romaniei” din vremea pasoptistilor. Dar si azi, ca si atunci, multe, mai toate, trebuie luate de la capat.
In totul, o carte ravasitoare. Si vede lumina chiar la timpul cel mai potrivit pentru a fi citita, inaintea Pastelui, adica atunci cand primavara e in plina putere si sperantele fiecaruia palpaie parca mai cu viata.
