Comparatiile si – mai ales – ierarhizarile sunt nu o data operatiuni riscante si ireverentioase, uneori chiar blasfemiatoare. Si totusi, nu putem renunta la ele, caci ajuta la asezarea unor personalitati si fapte cat mai aproape de locul lor cuvenit in istorie. Cu aceasta precizare, se poate sustine ca lucrarea de anvergura europeana intreprinsa de diplomatia romana sub dirijoratul lui Valentin Lipatti in ceea ce se numeste procesul de securitate si cooperare in Europa de dupa razboi depaseste, prin complexitate si rezultate, stradaniile tenace din interbelic ale lui Nicolae Titulescu, la Societatea Natiunilor si prin actiuni in plan bilateral in finalitatea salvgardarii pacii europene. Oricum, constructul european ce l-a avut ca mester de frunte pe Valentin Lipatti a trait mai mult (sau, vorba basmului, poate mai traieste si astazi) decat echilibrul precar european al Societatii Natiunilor care s-a prabusit in focul celui de-al doilea razboi mondial. Dar, parafrazand o spusa de poet, ambilor ilustri diplomati romani, “Pricina, nu rezultatul, laude le-au castigat”.
Ca si Titulescu, Lipatti a reusit sa exceleze in diplomatie sub regim autoritarist, adica unul in care seful supreme nu ingaduia altcuiva decat siesi sa vorbeasca sis a faca in numele tarii. Dar nici “conducerea colectiva”, nici “cel mai iubit fiu al poporului” (adica, de fapt, cam acelasi lucru) nu au izbutit sa-l impiedic pe Valentin Lipatti sa-si daltuiasca (fara a-si fi propus) efigia de protagonist de toti recunoscut al celei mai complexe si pasionante intreprinderi de diplomatie multilaterala din perioada razboiului rece: initierea, dezvoltarea , finalizarea si institutionalizarea procesului de securitate si cooperare intre statele europene. A fost, si acesta, moment astral al afirmarii si prestigiului Romaniei in istoria universala contemporana, alaturi de cel al salvgardarii statului roman in fata pericolului creat prin ocuparea Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia in 1968.
Semnificatia, anvergura, si urmarile demersului politico-diplomatic sustinut de Valentin Lipatti si diplomatii romani din echipa sa la conferinta general-europeana de la Helsinki si Geneva sunt nucleul de rezistenta al cartii “Valentin Lipatti. Om de cultura si diplomat stralucit”, volum coordonat de Paraschiva Badescu si George Corbu. Cartea se incheaga intr-o evocare pe cat cu putinta de ambitioasa si de cuprinzatoare (lucru, totusi, aproape imposibil) a personalitatii si operei remarcabilului carturar si diplomat roman, prea putin si prea gresit cunoscut inca si astazi, dupa ce a fost pus “la munca de jos” sub Dej, iar apoi fortat la anonimat si tras pe linie moarta si sub Ceausescu, si in tanara noastra democratie. Cartea in discutie este, de aceea si o emotionanta reparatie istorica fata de un mare disparut, caruia puternici ai zilei contemporani lui i-au oferit, ca si lui Titulescu, pentru serviciile aduse patriei, rasplata ingratitudinii. Initiatoarea acestei realizari editoriale, ambasadorul Paraschiva Badescu, colaborator apropiat, devotat si indelungat la Ministerul de Externe si in misiuni diplomatice peste hotare al marelui diplomat Lipatti, se consacra, prin acesta carte, drept artizanul ideal al nobilei initiative de restituire, pentru istorie, a memoriei lui Valentin Lipatti.
Am avut sansa de a urmari, ca ziarist, zi de zi, activitatile intregii faze de la Geneva a conferintei general-europene. Nici unul dintre marile sau mai micile ziare sau agentii de presa ale lumii nu au avut un reporter aflat in permanenta in imediata apropiere a incintelor acestui fabulos laborator politico-diplomatic care a fost cel in care s-a elaborat Actul Final de la Helsinki. Romania a avut. Drept care, intemeiat pe marturii personale, subscriu pe deplin la afirmatia din carte ca “participarea la procesul lansat la Helsinki a constituit pentru Valentin Lipatti si intreaga delegatie o lectie de politica si o experienta de viata de o densitate exceptionala”. Despre aceasta conferinta, care, pentru cei ce au trait-o, a fost o palpitanta aventura politico-diplomatica, se aduna mereu o literatura specifica, dar marea, adevarata si foarte cuprinzatoarea sa carte – in Romania, in orice caz – ramane a fi faptuita. Sa luam acest volum inchinat lui Valentin Lipatti ca un semn binevenit, al sperantei, ca intr-un tarziu, Ministerul de Externe, Institutul Diplomatic Roman si intregul florilegiu de institute, comitete si comitii care se ocupa (sau nu prea) de marile momente ale diplomatiei romanesti vor lasa posteritatii, in intreaga sa cuprindere si complexitate, aceasta performanta a Romaniei in istoria de azi a Europei.
