O antologie literara onesta a Bucurestiului n-ar fi chiar intrutotul favorabila urbei aleasa de Vlad Tepes drept Cetate de Scaun. Texte mai vechi, mai apropiate in timp sau de astazi ale feluritilor autori, fie ei romani sau straini, nu prea vadesc indeobste admiratie ci mai degraba stupefactie, daca nu si impresii mai dezagreabile. Iar daca totusi atrage – si de altfel o face, poate la fel de neted (vorba lui Eminescu) – Bucurestiul izbuteste a excela prin mai degraba prin pitoresc, varietate, vitalitate, neastampar, paradox. Creatoare a unei poezii deopotriva diafana si viguroasa, Elisabeta Isanos lanseaza o definitie pe cat de completa si lamuritoare, pe atat de subtila si exacta a fenomenului Bucuresti: “Nu e nici Paris, nici Roma, e Bucurestiul, mizer si suav, sublim si grotesc, efemer si etern. Cine se mai poate lauda ca el ca le cuprinde pe toate? Care oras mai e trecator ca fulgul si durabil ca piatra?” Sau: “Ca si romanul, Bucurestiul e cameleonic, ia culoarea si forma imprejurarilor. Si rezista mai departe. (…) Spiritul cameleonic al Bucurestiului se primeneste cu ce vine din provincie, caci nimeni nu a fost din mosi-stramosi facut si nascut aici, toti am venit de undeva, iar schimbarile sunt atat de multe si de repezi ca abia mai poti tine pasul”. In ce o priveste, poeta tine pasul in mod magistral, dupa cum o dovedeste si cartea sa de mare vibratie sufleteasca si de patrunzatoare observatie, dar premeditat neutru intitulata “Pasari, curti si gradini” (aparuta la TipoMoldova, Iasi, 2015).
Cartea reuneste notatii personale de jurnal – ai fi tentat sa crezi – dar, de fapt, eseuri cald invaluitoare care au drept laitmotiv tot ceea ce e frumos, bun, omenos, curat in jurul nostru. Intr-o lume pe care atatia dintre noi o vedem tot mai urata, parsiva, ostila etc., – iar in aceasta cheie se poate scrie atroce de captivant – Elisabeta Isanos afla si povesteste nenumarate lucruri si fapte bune (“gandeste pozitiv”, cum se spune mai nou). Un porumbel cu ghiara rupta ingrijit cu tandrete, copaci de pret sau codri intregi doborati in goana de inavutire, cladiri de mare valoare istorica sau artistica lasate sa moara tot in interes de business. Si, mai ales, oameni ce se zbat in saracie la marginea societatii si a conditiei umane in nepasarea generala. Oameni care nu si-au pierdut pe de-a-ntregul umanitatea, chiar daca unul dintre ei teoretizeaza cam asa: “Daca vorbesti frumos, nu te asculta nimeni, nu te ia nimeni in seama”.
In replica parca sau in contrapunct, Elisabeta Isanos vorbeste, in alta pagina, despre cele mai frumoase cuvinte din limba romana pe care le-a ales odata impreuna cu prietena sa: puiandru, rasura, tipenie, involburare, rasarit, juramant, vietate, scancet si: lin, mereu, vis, singur, lumina si: descumpanire, sipot, susur ,deslusire, valeat, argint, confesiune, dar si : vrabete, somnoroasa, patlagina, alunis, bradet, somoiog, si, in sfarsit: plimbare, cer, raspantie, carare, luceafar…
Autoarea cartii este necontenit in cautarea frumosului, fie el in limba oamenilor ori in natura si lumea inconjuratoare. “Ma intreb cati ar recunoaste Bucurestiul in descrierile mele, si cati s-ar recunoiaste pe alta planeta”, scrie la un moment dat minunata povestitoare ce evoca repetat trecutul targului. Dar mai surprinzator este, de buna seama, in aceasta carte in alt bucuresti de azi decat cel pe care, cei nau multi, il vedem doar in ce are el urat, murder si dusmanios omului. Iar Bucurestiul parca nici n-ar avea natura de admirat (Ionel Teodoreanu spunea odata ca doar cerul a mai ramas frumos din natura de altadata a asezarii, afirmatie tot mai problematica, insa, de la o vreme).
Sensibilitate, acuitate senzoriala, spirit acut de observatie, originalitate si prospetime a gandului si, revarsata generos, multa-multa omenie intr-o carte somptuoasa artistic despre apparent banalul cotidian prin care trecem tot mai autisti. O carte despre adevar, frumos si omenie.
