“Ma grabesc” sa scriu despre o carte cu totul iesita din comun, la tocmai cinci ani de la aparitia ei. “Ma grabesc”, pentru ca desi nu a trecut – si nu putea trece – neobservata, nici sacerdotalii exegeti, in viata, ai literaturii romane, nici redutabilii analisti politici ai momentului nu s-au prea imbulzit, de un cincinal incoace, sa scrie despre ea asa cum se cuvine, adica raspicat si “neted”, cum ar spune Eminescu, chiar daca acest eveniment editorial se constituie intr-una dintre cele mai pretioase carti de memorialistica din literatura romana. (Si ma mai “grabesc” sa scriu despre ea si pentru ca, de curand, a aparut inca o carte memorialistica a aceluiasi autor.)
Dar de ce scriu, totusi, despre aceasta carte atat de tarziu? O spun cu sinceritate: pentru ca la aparitia ei in librarii i s-a facut o prezentare distorsionata, diversionista, mistificatoare. Caci si asa poate fi sugrumat mesajul unei carti, facand-o sa para altceva decat este de fapt, adica o culegere de indiscretii din culisele politicii, cu o fetiscana ziarista fara prejudecati dar cu mari ambitii, cu un “hipopotam transpirat”, cu “cartograful lui Ilie Ceausescu” etc. etc.
Nu, nu insa pentru acest tip de anecdotica, foarte savuroasa, ba chiar si utila, devine referentiala cartea “Intre linii” a artistului plastic roman consacrat in Europa si in Statele Unite, Eugen Mihaescu. Cartea lui are (cel putin) o tripla valoare: istorica, artistica si morala (nu o mai iau in calcul si pe cea politica). De fapt, este o carte autobiografica, pe tronsonul 1990-2000 cu extensii, sau, mai potrivit spus, una memorialistica. Daca in autobiografie povestitorul vorbeste in primul rand despre el, memorialistul, spre deosebire si de istoric (care prezinta fortamente faptele la mana a doua), spune ce a vazut sau facut chiar el, de la fata locului, cu ochii lui. El vorbeste nu atat despre propria persoana, cat despre vremuri, fapte si oameni care au facut parte din viata lui. Iar Eugen Mihaescu a fost, mai mult de doua decenii, in miezul puterii si al vanzolelilor pentru putere din Romania de dupa 1989. Paginile despre ceea ce numim, pe drept, in multe privinte, Revolutia Romana fixeaza o atmosfera pe care nicio carte de istorie nu o poate descrie mai sugestiv. Iar intelesul a ce se-ntampla l-a auzit involuntar de la doi soldati ce pazeau in acele zile “Smolnaiul romanesc”: “Auzi, ma! Tie nu ti se pare ca toti astia care conduc acum se cunosc intre ei?”
Saga revolutiei si a tranzitiei interminabile ce a urmat perinda prin pagini oameni (politici) de panopticum si fapte (vazute monstruos si simtite enorm, sau invers, vorba lui Caragiale). Grotesc, absurd, urmuzian, ai zice, pana la incredibil, dar – atentie – nicio nota falsa, de neautentic, de neplauzibil, chiar daca te crezi nu o data in Breughel, Bosch, Goya, Dali. Galeria de personaje care se agita pentru putere si bogatie e necrutator si definitoriu fixata de ferocele artist, care e nu numai al liniilor, ci si al cuvintelor. Si totusi, ce cauta el in acest univers caragialiano-cosmaresc, dar mai ales cum poate respira intr-o asemenea echipa ? Oricum, nu se lasa furat de val, se straduie – si ii iese – sa ramana lucid si rational, iar cand e ofensat sau agresat reactioneaza prompt si devastator. Oricum, nu-si putea afla locul printre profitorii (pentru ei) / perdanti (pentru tara): “ Cu totii ma urau si nu pentru ca ma imbracam altfel, sau miroseam altfel, sau pentru ca veneam din Occident, ci pentru ca gandeam altfel. Pentru ei, a fi la putere insemna posibilitatea de a acumula, de a se chivernisi, de a influenta. Prea putini erau interesati de schimbare. Schimbarea pe care o cautam eu, care plecasem din Romania din dezgust fata de comunism si am inteles, prea tarziu, ca oamenii care profitau de sistem ma scarbeau. Oamenii din preajma lui Iliescu nu ma puteau suferi pentru ca nu mai interesa puterea si nu aveam nevoie sa ma imbogatesc”. Este de staruit si analizat pe indelete – dar nu aici – si pe seama relatiilor complexe, subtile si zbuciumate, de fapt greu definibile, dezvoltate intre artistul spontan si impetuos si omul politic retinut si enigmatic Ion Iliescu, pe care primul le descrie cu o prea rara minutie, acuitate si – mai mult ca sigur – onestitate, lasandu-ne pana la urma sa meditam si sa ajungem fiecare dintre noi la o parere.
Iar cartea, in intregul ei, prin mesajul ei, este una foarte grava, este tulburatoare. Sub spuma colorata a factologiei se ascunde drojdia amara a unei oportunitati istorice pierdute pentru romani de catre cei ce s-au cocotat ca elite carmuitoare intr-un moment de mare cumpana pentru tara.
Pe exemplarul de carte pe care mi l-a daruit, debutantul, pe atunci, in proza Eugen Mihaescu m-a onorat si cu o marturisire: “Din partea unui pictor care scrie sau poate a unui scriitor care picteaza”. Corectiv: un om de cultura, in ambele arte, la superlativ.
