Un străin care ar parcurge cartea „România penala“ a lui Valer Marian ar crede că e una de pură fantezie, căci fărădelegile descrise aici sunt prea multe și fascinant de ingenioase. Un român care citește cartea rămâne stupefiat sau își confirmă sau completează lucruri deja știute. Iată, deci, pe lângă România revoluționară, România pitorească, România Mare, România socialistă, eterna și fascinanta Românie etc. etc., o altă ipostază, cea mai sordidă dintr-o asemenea enumerare: România penală. O impresionantă galerie de puternici ai zilei, care nesocotesc sau încalcă în modul cel mai inventiv, mai viclean sau mai brutal legea, dar înainte de lege, sfidează elementarul bun simț. Acestea sunt personajele care mișună în cele 300 de pagini ale cărții scoasa la Editura Compania de «senatorul, fost procuror» (cum însuși se prezintă) Valer Marian, prezența singulară în viața publică românească. În paginile extrem de incitante și intens controversate ale acestui volum sunt reunite «declarații politice și de presă, interpelari și scrisori deschise», adică nu dezvăluiri exclusive, nu surprize de ultimă oră, ci fapte la îndemâna oricui, dar care, laolaltă, se constituie în masa critică. Demersul justițiar al lui Valer Marian, nu este însă cel specific nici procurorului, nici senatorului, nici liderului de partid, de altfel mereu cu legea în mână, care a fost/este autorul acestei cărți sui generis. Este acest personaj un idealist (dar totuși procuror) hotărât să curme cu orice preț nedreptățile, un luptător temerar și de unul singur, un neadaptat la firava noastră democrație emergentă (fostă originală), un cavaler al adevărului și dreptății, un protestatar excentric, un Don Quijotte fără șanse, nici el, de reușită, un veșnic revoltat/indignat de genul celor care, singuri sau în grupuri, încep să se înmulțească în marile spații publice ale lumii de la Wall Street în Piata Roșie și din Piața Al Tahrir la Tien Anmen? Răspunsul e cel previzibil: are date esențiale din toate acestea, la care se mai adaugă, între altele, și o îndârjire (sau «motivație» cum se zice mai nou) ieșită din comun.
Din texte făcute publice la vremea lor și, oricum, accesibile oricui, alcătuitorii cărții compun o adevărată epopee, o Corupțiadă, cu personaje și situații dintre cele mai felurite, iar fiecare secvență e mai penibilă, mai revoltătoare, mai deprimantă decât alta.
Lectorului i se înfățișează un vast panopticum de nelegiuiți, care alcătuiesc nomenklatura de după 1989: șefi de stat și lideri de partide de după 1989, prim miniștri și miniștri, «aleși ai neamului» și suspuși numiți în birocrația de vârf a administrației statului, șefi mai la vedere sau mai discreți ai feluritelor noastre servicii speciale, pletora de magistrați din tot mai multele instanțe judecătorești, lideri naționali și «căpitani de județ» (satrapi locali), afaceriști de succes sau faliți dar și unii și alții veroși, foste Miss județene ajunse escroace de anvergură, alte doamne și domnișoare însetate de avere și putere, foști milițieni și actuali polițiști, vameși și grăniceri de toate gradele, căpetenii ale minorităților etnice, plutonieri și generali, ba chiar și cinstite fețe bisericești. Dacă doar enumerarea acestei faune de acvariu al imoralității e nostimă și grotescă, e ușor de imaginat ce înseamnă relatarea isprăvilor unor asemenea specimene cu care avem neșansa să fim contemporani. Căci toți cei de mai sus trăiesc printre noi, îi vedem zilnic la televizor sau în locuri «selecte», ei mișună pretutindeni și se încârduiesc ori se mușcă unii pe alții, încleștați cu ghiarele și cu dinții în ce a mai rămas neprăduit din averea țării în acest uriaș coș cu crabi numit de autorul cărții România penală.
Cum se poate curma un asemenea coșmar real al fărădelegii devenită pâinea noastră (otrăvită) cea de toate zilele, o asemenea sinergie perfect reglată a corupției (căci parcă nimic nu mai merge atât de fără greș în societatea românească)? În treacăt, autorul procuror-senator-probabil iarăși procuror enunța o cale: o «revoluție a procurorilor» de genul operațiunii „Mani pulite“ – Mâini curate din Italia, care în urmă cu câteva decenii a spulberat de pe scena politică toată «elita» conducătoare cu partidele și găștile ei cu tot.
Perfect, dar unde ne sunt acești magistrați? Vorba unui lider politic est-european: democrație avem, ne mai trebuie democrați.
Corneliu Vlad
