La jumătatea lui octombrie, într-un răstimp de câteva zile, calendarul European a consemnat ascensiunea electorală a naționaliștilor basci în Spania și flamanzi în Belgia, ca și înțelegerea dintre guvernul de la Londra și liderul naționaliștilor scoțieni privind ținerea unui referendum, în 2014, asupra viitorului Scoției.
O stafie pare să cutreiere din nou Europa (Unită!), după stafia invocată de Marx, în secolul al XIX-lea, a comunismului pentru proletariatului care „nu are patrie“ și „nu are nimic de pierdut, ci o lume de câștigat“. De ce lume a avut parte proletariatul și toți cei ce au trăit experimentul comunist s-a văzut. Stafie care bântuie acum Europa ambiționează, și ea, să răvășească harta continentului, să desfacă state și să inventeze altele, să reconfigureze frontierele și să destabilizeze precarul echilibru continental de după încheierea războiului rece. Se recurge, în această finalitate, la felurite rețete, mai vechi sau mai noi. Rețete mai vechi, dar nu inoperante, ar fi federalizarea, regionalizarea, autonomia, iar apoi secesiunea și proclamarea unei noi suveranități de stat (în cazul Kosovo, rețeta pare să fi mers). ?ê?£i rețete mai noi, „europene“, dar care, de fapt, speculează propensiunea spre o Europă Unită în profitul unei Europe cu state destructurate, o Europă a cioburilor, a puzderiilor. Se invoca, în acest sens, subsidiaritatea, regionalizarea (veche și mereu nouă), autonomia, euroregiunile, conceptul de națiune civică etc.
Secesionistii europeni ai zilei, indiferent cum s-a ar numi ei în Spania și Belgia, Marea Britanie sau Italia, Franța sau spațiul post-iugoslav, și indiferent de calea aleasă de ei pentru spargerea statului național, invoca, unanim, construcția Europei Unite și își căuta, cu toții, o legitimitate și un sprijin uneori dramatic de eficiente, cum a arătat-o drama iugoslavă. În mod curios, Bruxellesul-ui nu rămâne impasibil la asemenea solicitări, chiar dacă nu le încurajează fățiș, dar vine în întâmpinarea unor asemenea demersuri chiar prin legislație și instituții ale sale. În că din 1957 statele europene au început să cedeze părți tot mai importante din suveranitatea lor Uniunii europene (și predecesoarelor sale), iar diverse regiuni au deschis la Bruxelles „delegații permanente“ și „ambasade“ (Catalonia, încă din anii 1980). La nivel instituțional, Bruxellesul găzduiește, din 1994 un Comitet al regiunilor, după ce, în 1992, Consiliul Europei a lansat Carta limbilor regionale și minoritare. „Receptivitatea“ protagoniștilor europeni față de tendințele centrifuge din state ale continentului poate părea absurdă sau paradoxală, unii ar putea-o explica prin străvechiul dicton Divide et impera. Mai aplicați, politologii pot observa, asemenea universitarului francezului Frank Tetart, că „dezvoltarea Europei regiunilor pare să fi fost lansată tocmai pentru a crea condiții deosebit de favorabile emergentei naționalismelor regionale“. Iar de la naționalism regional la secesionism nu-i decât un pas.
„Credem în Europa, suntem Europa, viitorul nostru e în Europa“, clama șeful naționaliștilor basci imediat după anunțarea rezultatelor alegerilor regionale care dădeau satisfacție secesionistilor. Discursuri „europene“ similare pronunța și autonomiștii scoțieni, și flamanzii din Belgia, și autonomiștii din nordul Italiei, și ceilalți de-o orientare cu ei. Dar constructul european ar putea fi oare viabil cu cărămizi-țăndări din statele de azi ale continentului?
Corneliu Vlad
