Relațiile stranii și anacronice americano-cubaneze revin în atenție prin dezbaterea ce se reia an de an în Adunarea Generală a ONU asupra blocadei economice, comerciale și financiare impusă de guvernul Statelor Unite Cubei. E drept că actuala Administrație de la Washington a adoptat unele măsuri pozitive, recunoscute ca atare și de guvernul de la Havana, dar un raport din luna iulie pregătit de Cuba pentru această sesiune a ONU consideră că respectivele măsuri sunt „insuficiente și extrem de limitate și nu au intenția să deranjeze complexa încrengătură de legi, reguli și dispozitii care formează politica de blocadă împotriva Cubei“.
O politică tenace, cu o istorie ce mai are puțin și însumează un secol, de la Legea comerțului cu inamicul din 1917 și trecând prin Legea asistenței externe din 1961, Legea administrării exporturilor din 1979, Legea Torricelli din 1992, Legea Helms-Burton din 1996 și până la reglementarile mai noi de administrare a exporturilor.
Toate aceste rigori nu au reușit să prăbușească regimul instaurat la Havana cu jumătate de secol în urmă prin revoluția fratilor Castro și a lui Che Guevara, dar nu este mai puțin adevărat că ele grevează serios asupra dezvoltării țării și produc mari și dureroase efecte asupra vieții de zi cu zi a cubanezilor. Blocada afectează comerțul exterior, investițiile străine, sectorul financiar și cel bancar, dar aduce daune și sănătății și alimentației cubanezilor, prejudiciază schimburile academice, științifice, culturale, turistice, sportive și contactele umane între Cuba și restul lumii. Blocada, care are aplicabilitate extrateritorială, vizează și securitatea altor state, stingherește și activitatea unor structuri instituționale regionale și internaționale.
La început de secol XXI, în plin proces al globalizării, unei țări relativ mici i se impune, la inițiativa principalei superputeri mondiale, un statut de paria în legăturile sale cu lumea. O lume care e impiedicată și la nivel oficial, și al companiilor private, și al cetățenilor, să dezvolte relații normale cu Cuba.
Ironia sorții face însă ca această blocadă, care nu are nici pe departe rezultatele scontate de promotorii ei, nu este favorabilă nici prestanței internaționale a stegarului democrației care este America. La precedenta sesiune a ONU, din 2010, pentru a 19-a oară consecutiv, votul în materie a fost covârșitor majoritar în favoarea ridicării blocadei – 187 voturi pentru, 2 contra și 3 abțineri, ceea ce pune Statele Unite într-o poziție puțin spus inconfortabilă în ochii lumii.
Într-un articol recent din „Foreign Policy“, universitarul american Stephen M. Walt teoretiză pe tema „ideilor proaste“ din viața internațională și exemplifică prin embargoul impus Cubei. „E greu de imaginat un exemplu mai potrivit de politică eșuată care a rămas în vigoare de zeci de ani, în ciuda evidenței clare că nu este decât un eșec, dar este indiscutabil și contraproductivă“ – observa politologul american. Iar un sondaj al ziarului „USA Today“ din iunie 2010 arată că 94% din cei consultați se pronunță pentru ridicarea blocadei menținută împotriva Cubei. „Consider că relațiile dintre Statele Unite și Cuba trebuie să se schimbe“ – declara fostul președinte american Jimmy Carter în martie 2011.
Și totuși, așa stând lucrurile, e de așteptat ca examinarea la Națiunile Unite a problemei, și în această toamnă, să aducă ceva nou? Răspunsul, de la New York, de la ONU, al majorității statelor lumii, este previzibil. Răspunsul de la Washington, de la șeful Casei Albe și Congres, răspuns care este, până la urmă, decisiv, nu pare prea încurajator sau rămâne, oricum, un semn de întrebare. Dacă va fi tot negativ, va fi în paguba tuturor.
A dezaproba blocadă impusă Cubei nu inseamnă antiamericanism, ci – măcar – o sugestie ieșită din grija pentru prestigiul Americii, prestigiu care nu merită să fie amendat de o practică a defunctului război rece.
Corneliu Vlad
