Dacă își respectă meseria, diplomații, ca și scriitorii și ceilalți oameni de artă, ca și ziariștii sau spionii, nu ies niciodată la pensie. Dovadă e și ciclul de volume care curg și s-au adunat, an de an din 2009, într-o panoramă sui generis a diplomației românești din ultima jumătate de veac. Conținutul volumelor este gândit „nu triumfal și prezumțios, ci cu modestie și cu decență“ – anunța, din primele rânduri ale celui dintâi volum, ambasadorul Ion M. Anghel, care, împreună cu ambasadorii Lucian Predescu și Valeriu Tudor, prin Asociația ambasadorilor și diplomaților de carieră din România, reunește, în cele patru volume de până acum, contribuțiile câtorva zeci de combatanți, de toate rangurile, ai politicii externe românești.
Se zice că în memorii nu prea e bine să te încrezi, că sunt adesea pătimașe, umorale, subiective. Dar se mai zice și că, totuși, memoriile nu înșeală în ce privește calitatea povestitorului. Cele vreo două mii de pagini de cronică a istoriei recente sunt puse sub titlul, și el modest și nepretențios, „Pagini din diplomația României“. Dincolo de subiectivități, orgolii sau alte slăbiciuni omenești, aceste contribuții, din cele mai diverse, de la simple amintiri la analize si sinteze, dovedesc că tronsonul de timp istoric evocat în chestiune a fost, în ce privește politica externă și diplomația, unul de excepție în istoria modernă a României. „O politică externă strălucită și nu una oarecare – de duzină ori insignifiantă, ci una de clasă mondială – o politică adecvată pentru acele vremuri“, cum o definea, în aceeași prefață, ambasadorul Ion M. Anghel.
Din neghiobie sau rea credință, aceste cărți ar putea fi etichetate drept „nostalgice“ după vremea lui Ceaușescu sau, mai la îndemână și mai eficace, ignorate pur și simplu de gălăgioșii publici ai zilei (cum se cam întâmplă tot mai des in situații asemănătoare). Nostalgici sunt – dacă sunt – coautorii acestei cărți în primul rând pentru anii tinereții și afirmării lor acum câteva decenii, dar și pentru performanțele de atunci ale demersurilor internaționale ale României. Căci, dincolo de aberațiile tot mai riscante, mai penibile și mai insuportabile ale lui Nicolae Ceaușescu, care au dus la izolarea totală a țării în lume, politica externă a României din anii 1960, 1970 și 1980, prin ce a avut ea mai bun, a cunoscut momente astrale. Nu întâmplător, un sondaj de opinie de acum câțiva ani îl scotea pe Nicolae Ceaușescu și cel mai bun, dar și cel mai rău cârmuitor al țării.
Cu atitudinile răuvoitoare se poate sau nu polemiza, dar într-o lume normală, faptele relatate și aprecierile formulate ar fi îndeajuns pentru a-i desfide prin ele însele pe mistificatorii „corect politici“ ai istoriei de astăzi și poate și de mâine. Iar cuvântul „epigonii“, adus în limba română de Eminescu, apare în context de la sine prin compararea, vrând-nevrând, a diplomației românești de până mai ieri cu organigrama de azi de la Ministerul de Externe care, iată, celebrează în acest an prin (ne)performanțele sale binecunoscute, 150 de ani de la înființarea instituției.
Angajamentul „semper fidel patriae“ (întotdeauna credincios patriei) imprimat pe copertele fiecărui volum, nu este incompatibil angajamentele noastre europene și euroatlantice.
La Casa Titulescu, unde s-a lansat volumul al patrulea, ambasadorul Ion M. Anghel ne-a dat vestea, deloc grozavă, că seria acestor cărți încetează, cu toate că am dori cu toții ca povestea să meargă mai departe.
Corneliu Vlad
