Este trist și este grav cum campania cu bătaie lungă împotriva valorilor istoriei și culturii române, fie ea de extracție jdanovistă ori sorosistă, produce și aruncă pe piața cărții mai multă maculatură decât însumează aparițiile de opere clasice, din patrimoniul național. Răstălmăcitorii și detractorii se lățesc, clasicii sunt împinși spre necunoaștere și uitare. În istoriografie, de pildă, Neagu Djuvara și Lucian Boia refulează anual, uneori chiar mai des, pe tejghelele librăriilor cu câte un produs, în timp ce cărți de Iorga sau Gheorghe Brătianu își așteaptă, din felurite motive, decenii de-a rândul, sorocul ieșirii de sub tipar. Iar când, în sfârșit, apar, deși evenimente editoriale, sunt lăsate să treacă pe cât posibil mai neobservate. La Saloanele și Târgurile de carte vedetele răsfățate ale istoriografiei de azi au parte de o publicitate gălăgioasă, dar la Bookfestul bucureștean abia încheiat, o apariție editorială deloc obișnuită, „Oameni care au fost“, de Nicolae Iorga, a fost practic ignorată de actorii cei mai sonori ai manifestării.
Dar cartea lui Iorga este o lucrare intelectuală unică. Este un Pantheon virtual al românilor, cuprins între copertele câtorva volume ce însumează cam 1800 de pagini. Se află aici aproape 700 de portrete pe care Iorga le face aici unor compatrioți, fie ei vestiți sau doar oameni de rând, contemporani sau înaintași ai autorului. Judecățile lui Iorga aduc a peceți definitive, pentru eternitate, sunt parcă inscripții pe lespezi de marmoră, căci drumul prin viață al tuturor acestor iluștri sau mai puțin iluștri compatrioți ce merită a fi ținuți minte de istorie era deja încheiat în momentul evocării lor de către piosul istoric. Portretele lui Iorga nu sunt însă nici triste și respectuoase necroloage, nici panegirice circumstanțiale, nu sunt flori de hârtie în coroane funerare. Sunt, dincolo de, uneori, emoția bine cenzurată a dispariției cuiva apropiat sau drag, evocări, caracterizări și definiții pentru viitorime. Însumate, aceste portrete se structurează într-o frescă amplă și fabuloasă a societății românești moderne. Sau, poate mai potrivit spus, sunt parcă distribuția unui uriaș spectacol al realităților românești în vremea dintre primele decenii ale secolului al XIX-lea și în anul arestării barbare a marelui istoric, în 1940. Regizorul acestei puneri în scenă fără egal fiind Nicolae Iorga, „cea mai cuprinzătoare memorie din cultura noastră“, cum l-a numit contemporanul său, criticul literar Pompiliu Constantinescu. Un autor și o carte, așadar, de excepție.
Performanță tot mai rar întâlnită este și lucrarea editorială ce a dus la alcătuirea acestei cărți de referință. Prin acest fapt mai puțin obișnuit din lumea cărții, eminenții editori Valeriu și Sanda Râpeanu oferă o lecție despre cum trebuie să se facă o carte, dacă aceia care se mai ocupă astăzi cu o asemenea îndeletnicire mai au nevoie să fie și școliți că editori. Texte lămuritoare povestesc pe-ndelete despre sumedenia de probleme întâmpinate de alcătuitorii acestei cărți pentru a face din ea o ediție exhaustivă și definitivă.
Despre „Oameni care au fost“, numai de bine. Despre oameni care sunt, când se va găsi cronicarul onest al clipei.
Corneliu Vlad
