În după amiaza de 22 decembrie 1989, abia ne proclamaserăm, în redacţia “României libere”, ziar cu adevărat liber şi pe culoarele lungi de la Casa Scânteii au început să răsară feluriţi ghiocei ai democraţiei, gata să-şi suflece mânecile, alături de noi, în numele libertăţii de expresie pentru scoaterea noului ziar. Mai pe seara, în tipografie, ofertele au devenit tot mai onorante, căci începeau cu Adrian Păunescu şi continuau cu alte nume sonore (sau care aveau să se facă, în zilele imediat următoare). “România liberă” avea atunci faima de ziar onest. Era, cum s-ar zice azi, un brand consacrat. Şi un brand ce trebuia păzit şi continuat. În mănunchiul de gazetari care aveam să scoatem primele ediţii ale noului ziar, până la (re)venirea în redacţie, după Anul Nou 1990, a lui Băcanu şi ai săidin sulfuroasa lor aventură, ne-am aflat şi Igor Butnaru, şi subsemnatul, şi alţi câţiva. Astăzi, Igor Butnaru (ca autor de cărţi Igor Butnaru-Proviţa) scoate un al cincilea volum de amintiri, “Recurs la memorie”, la Editura Semne. O carte în care, ca într-o generoasă peşteră a lui Aladin, se află amintiri despre mai toate cele din vremea răvăşită şi solicitantă prin care au trecut decenii în şir ţara, lumea şi viaţa fiecăruia dintre noi. Din acest univers năucitor de divers al memoriei, desprind naraţiunile şi reflecţiile autorului despre ziarul “România liberă”, al cărui decan (sau poate prodecan) de vârstă se pare că Igor Butnaru îi este, pentru perioada imediat post-decembristă.
“România liberă”este şi el, probabil, cel mai longeviv ziar românesc, drept care poartă un palmares impresionant de avataruri. Vârsta sa cea mai pasionantă a fost cea din primii ani de după 1989. Dar nimeni nu a reuşit să-i fixeze încă, acceptabil de sincer şi de dezinteresat, suficient de informat şi de adevărat, fără omisiuni sau distorsiuni, chipul şi menirea din acele zile. Cenuşa memoriei este încă fierbinte. Prin ea umblă, temerar dar şi cu prudenţă, şi Igor Butmaru. Ambiţionează, şi el, asemenea unei întregi galerii de gazetari de la “Rl”care au scris în aceşti ani despre ziarul lor, să sporească datele şi înţelesurile “atingătoare” de acest ziar imediat după 1989. Ziarul care a fost primul, dar pentru prea puţin timp, cu adevărat liber în intenţii şi în exprimare. “Luna de miere a fost chiar … mai scurtă”, constată cu amărăciune gazetarul-memorialist, care, pe lângă detalii anecdotice semnificative şi până acum nescrise, aminteşte şi câteva din excelenţele de atunci ale ziarului: “… a fost primul ziar care a deconspirat lovitura de stat şi a condamnat confiscarea Revoluţiei… a fost cea mai importantă instituţie media care şi-a asumat menirea de a fi câinele de pază al democraţiei… a contribuit într-o manieră semnificativă la realizarea alternanţei la Putere”.
Şi aici, o paranteză, pentru o dezvăluire, în premieră, de data aceasta a autorului acestor rânduri. În ce priveşte “alternanţa la Putere”, “Schimbarea”, cum avea să i se zică, au avut şi cei dela “Rl” un cuvânt de spus (nu neapărat şi de decis, desigur). Seniorul Corneliu Coposu , liderul canonic al Opoziţiei, ne-a consultat pe “cei şapte” din Comitetul Director al ziarului cine să fie candidatul la preşedinţie al Opoziţiei. Era de ales între doi intelectuali, ambii profesori la Universitatea Bucureşti: literatul Nicolae Manolescu şi geologul Emil Constantinescu, despre care, mai toţi, auzeam atunci pentru prima oară. Complicată alegere. Şi ştiu că nici răspunsul nostru nu a putut – nici nu ar fi putut – fi cel optim. Cu toată deferenţa, spun şi astăzi că în alternativa “fixată”, nu aveai între cine alege. Şi atunci ? Regele? Am scris în acele clipe o notiţă în ziar, “Dar Regele?’, în care aduceam în discuţie alternativa monarhică pe tonul cel mai obiectiv cu putinţă şi mi-am atras mânia de Jupiter Tonans a istoricului de serviciu de la revista“22”. Numai că tot eu aveam să public, în “Rl”, primul interviu acordat unui ziarist român (Mircea Fodoreanu) de către Majestatea Sa… Aşadar altă premieră a “Rl” consemnată în cartea lui Igor Butnaru: “a fost principalul ziar care a denunţat abuzurile puterii care a încercat să împiedica revenirea în ţară a Majestăţii Sale Regele”.
Drept care, cum pe drept remarcă memorialistul-martor şi protagonist, “spre cinstea ei, redacţia României libere a promovat din primele zile ale libertăţii cucerite în acel decembrie istoric, o politică editorială în acest spirit de reconciliere naţională, de reînviere a valorilor spirituale, etice, de esenţă ale poporului român, de reînviere a temeiurilor sale istorice şi de redobândire a demnităţii naţionale, de revenire a ţării în familia europeană”.
Dar toată această perioadă entuziastă şi eroică, în care “visasem frumos”, cu “un ziar puternic, curat, carismatic, şi ecumenic… a fost,… tot acest miracol a existat… o vreme”, îşi aminteşte cu mâhnire autorul. În redacţie s-a instalat o stare de tensiune, nervozitate şi suspiciune (indusă de Virgil Măgureanu şi ai săi, ni se spune). A început o “vânătoare de vrăjitoare”, o “dosariada”, şi echipa de temelie a noului ziar a fost spartă. “Ziarul, din ce în ce mai debusolat, a involuat, tot mai mulţi şi din cei mai buni părăsind corabia intrată în derivă. Până la eşuarea ei în nisipurile mişcătoare ale presei de duzină, comerciale şi de entertainments ….Apoi Rl a fost vândut. Din toate punctele de vedere” – cade ghilotina peste capitolul de istorie despre cel mai romantic şi mai necruţător, mai subtil şi mai naiv, dar şi mai manipulat şi urâţit ziar românesc post-comunist.
…Trec aproape zilnic pe lângă o “prezentare” de cărţi vechi, aşezate pe ziar la bordura pieţii de cartier. Zilele trecute m-a săgetat un titlu la care, de atunci, m-am tot gândit: “Înainte de a uita”. Este cartea unui eminent medic şi om bun, psihiatrul ieşean Paul Cortez. Înainte de a se uita trecutul apropiat, să lăsăm mărturie. Dar sinceră. Este ceea ce năzuieşte şi noua carte a neobositului gazetar Igor Butnaru, neuron tenace al “României libere”cea adevărată.
