Între multele migrene pe care le provoacă în marile cancelarii, criza ucraineană potenţează şi un mare paradox al politicii internaţionale a Germaniei reunificate: modul său de raportare la Europa şi la lumea de azi. După 1989, Germania s-a emancipat de tutela politică a Europei Unite pentru a se orienta treptat spre două paradigme emergente – cea a Eurasiei, la scară planetară, şi cea a extinderii democraţiei şi instituţiilor sale, în Europa Centrală şi de Est. Germania redevine actorul pivot al centrului continentului şi se eliberează de toate constrângerile – sau autoconstrângerile –impuse ei după al doilea război mondial, în ce priveşte prezenţa sa externă şi modul de gestionare a finanţelor publice. În noua situaţie, au fost posibile apariţia zonei euro, paşii către Europa federală, solidaritatea europeană, toate prinse în buchetul unei adevărate “luni de miere”a europenilor. Dar ale cărei miresme aveau să fie risipite brutal de uraganul crizei, care a impus revenirea la luciditate şi realism. Şi, nu în ultimul rând, la îndoieli, întrebări şi dileme.
De la începutul anilor 2010, în cercurile politice şi de afaceri a devenit tot mai consistentă ideea că destinul Germaniei nu ar mai trece obligatoriu prin integrarea politică a continentului. Criza greacă avea să complice şi să potenţeze îndoielile în privinţa virtuţilor şi perspectivelor integrării europene şi a stimulat o evaluare mai la rece a limitelor Europei Unite. La ordinea zilei se afla acum definirea unui nou loc al Germaniei în lume, adică în lumea globalizată a secolului XXI. Un loc ce implică, între multe altele, pentru Berlin, statutul de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, prezenţă şi acţiune sporite în diverse zone conflictuale de la marginea sau dinafara Europei cum ar fi Balcanii de Vest şi Caucazul.
Mai nimeni nu se prea întreabă însă dacă în această enumerare a zonelor de interes “oarecum special” ale Berlinului trebuie incluse şi statele din arealul post-sovietic, mai precis Ucraina, Republica Moldova, poate şi Belarus (vorba personajului lui Nenea Iancu: Ce cauta neamţu-n Bulgaria?) Interesul german faţă de Republică Moldova s-a exprimat clar, încă de acum câţiva ani, când cancelarul Merkel a făcut o scurtă, dar cu atât mai surprinzătoare, escală la Chişinău, unde şi-a anunţat disponibilitatea de a se implica în soluţionarea problemei transnistrene.
Angajarea Germaniei în demersurile pentru depăşirea marelui impas ucrainean are motivaţii multiple – si politice, şi economice, şi militare. Dar ea trebuie să fie pe cât de consistentă, pe atât de prudentă. Căci această “nouă politică estică” a Berlinului, cum încep tot mai frecvent să o numească unii, este obligată să ţină seama de factorul rus. Doar să ţină seama? Sau chiar să-l aşeze pilon al unei noi construcţii europene sau eurasiatice pe o axă ruso-germană?
Oricum, deocamdată Berlinul trebuie să găsească echilibrul delicat dar covârşitor de important între intenţiile sale de “penetrare paşnică” în Estul continentului (formulare consacrată în politica europeană de totdeauna a statului german) şi bunele relaţii cu Moscova, care sunt nu numai unul din pilonii de rezistenţă ai securităţii şi stabilităţii în Europa, dar şi un rezervor imens de posibilităţi pentru expansiunea economică a Germaniei. Şi mai rămâne de văzut dacă Est al continentului înseamnă, acum, pentru Berlin, doar fosta Europa Răsăriteana său şi fostele “unionale” Ucraina, R. Moldova, republicile caucaziene, ba chiar şi Belarusul sau Kaliningradul (enumerarea începe să devină delicată…).
Paradoxul este însă că, proiectându-şi tot mai evident priorităţile externe dincolo de limitele Europei, Germania nu poate ignora totuşi sfidările cu care se confruntă spaţiul european, şi nu doar cel al Europei Unite. Dacă Statele Unite au crezut că se pot dezangaja treptat şi fără riscuri din problematica europeană pentru a se concentra pe Asia-Pacific, Germania este cu atât mai mult legată de soarta Europei, cu cât, după analistul George Friedman, ar urma să gestioneze continentul, împreună cu Rusia după plecarea Americii.
In ierarhizarea priorităţilor sale internaţionale, Berlinul nu poate, aşadar, declasa din rândul marilor priorităţi nici Uniunea Europeană, unde-şi afirma gospodăreşte o hegemonie de facto, ceea ce-i face pe alţi europeni (în primul rând Franţa) să exprime voalat temerea că “vocaţia europeană ‘naturala’ a Germaniei este de a deveni politica şi de a exercita responsabilităţi politice”. Exprimarea atât de eufemistica dintre ghilimele nu putea fi formulată, desigur, decât de un autor francez, ziaristul Daniel Vernet, care stăruie asupra noului paradox al politicii internaţionale a Germaniei prin formularea unui noian de întrebări:
Asistăm oare la o deconectare lentă a integrării Germaniei faţă de UE şi la resurgenţa unui nou “Sonderweg” economic al statului german, dublat de o “Ostpolitik” securitara şi multipolara în inima spaţiului euroasiatic?
Între schimbările mediului de securitate şi relaţiile de integrare europeană, pentru care dintre cele două modele va opta Germania şi, împreună cu ea, Europa?
Ce fel de viziune asupra lumii, păcii, securităţii şi cooperării va afirma de acum încolo Germania?
Pentru ce sistem de decizii şi pentru ce adeziuni de opinii va opta Berlinul? Pentru un model european asimetric şi imperfect, dar neierarhic, cu mize securitare vitale şi cu un echilibru stabilizator de tip bismarckian sau, dimpotrivă, pentru un model multipolar eurasiatic eterogen, chino-occidental, şi cu echilibru instabil?
După cum se vede, francezii, chiar dacă găsesc mai greu răspunsuri, ştiu cum să se întrebe. Mai ales când e vorba de Germania.
