Parasind aceasta lume, generalul Vlad incepe sa vorbeasca

Generalul Iulian N.Vlad incepe sa vorbeasca pentru istorie exact din clipa cand paraseste aceasta lume. Este poate o inca o cutuma a noii si neasemuitei noastre democratii. Moartea generalului s-a insotit – sunt convins ca deloc intamplator – cu o aparitie editoriala ce premerge si anunta un opus voluminos, de peste sapte sute de pagini, (si peste 40 de ore de inregistrare convorbire video) care contin un fapt indelung asteptat: marturia sefului Securitatii Statului despre cele intamplate in decembrie 1989, dar si mai inainte. Vestitorul acestor revelatii isotrice este tiparitura, inspirat dar dramatic intitulata: “Generalul Iulian Vlad. Vinovatul de serviciu”. Autorul si alcatuitorul acestei lucrari de exceptie este generalul de brigada (r) Aurel I. Rogojan, politolog si autor de articole, studii, carti etc., cel mai apropiat colaborator al generalului Vlad incepand cu multe decenii in urma si pana la stingerea din viata a comandantului.

O disparitie careia, omeneste si crestineste, i se cuvine cel putin o clipa de reculegere si de reflectie, cu gandul nu numai la un destin profesional si la o existenta umana greu de inchipuit cat de suprasolicitate de o istorie incercata cum rareori le-a fost dat romanilor sa cunoasca. Reculegere si reflectie insa, in primul rand, pentru ceea ce generalul Iulian N. Vlad a facut in zilele de dinaintea Craciunului 1989, singur, direct si personal, cand a decis si a dejucat planurile criminale de inecare intr-o baie de sange a Romaniei ridicata la lupta si de sfasiere a statului roman, asa cum avea sa fie peste nu multa vreme soarta Iugoslaviei. Niciun detractor dintre cei ce hamaie sau chelalaie in aceste zile – si in general – dupa felurite partituri nu poate clinti din adevar aceasta certitudine istorica datorata clar si exclusiv generalului Vlad. Dar in sarcina coplesitoare a vietii sale atat de impovarata sunt puse nenumarate alte fapte nu doar bune, ci si rele, iar inchizitori de toate calibrele instiga de aproape trei decenii cu obstinatie la ura si razbunare, de acum incolo chiar postuma. Insa nu prin “procese ale comunismului” profanator instrumentate ca un fel de iluzorii repetitii pentru o imposibila Judecata de Apoi asupra unei epoci care inca “lucreaza” viclean si nociv, i se va implini generalului disparut – si nu doar – dreapta judecata. Exista, in lume, o intreaga literatura a reconcilierii nationale dupa o trauma istorica in viata unui popor, (am scris si eu o carte ne prea luata in seama pe subiect), iar reconcilierea necesara implica, obligatoriu, si responsabilitatile si vinovatiile fiecarui participant. Ambiguitatile si procesele de intentii, ura oarba, isterizarea, tenace perpetuate cronicizeaza vrajba in societate si o submineaza din interior tot mai periculos. Si este trist si cumplit ca moartea unui semen de-al nostru- si deloc unul oarecare, dimpotriva – poate dezlantui o revarsare atat de imunda de furie, scrasnete din dinti si reactii isteroide. In asemenea situatii, si animalele se poarta decent. Ne intoarcem la ritualurile tribale ale stramosilor din salbaticia preistoriei?

Discret, cel mai discret (dar si cel mai informat) dintre protagonistii din decembrie 1989, generalul Iulian N. Vlad a stat pe un scaun important al puterii. Important, dar poate cel mai periculos. Cioran spunea ca “pe masura ce omul dobandeste mai multa putere, el devine in aceeasi masura mai vulnerabil”. Generalul Vlad a avut ,multa putere, deci a fost mult vulnerabil, dar eroii sunt toti pana la urma vulnerabili, altfel nu si-ar jertfi viata si nu ar fi eroi. Insa vulnerabili doar in viata pamanteana, nu si in fata istoriei.