Pentru revista americană “Time”, Omul anului 2011 este personajul colectiv "Protestatarul". Adică revoltatul anonim de peste tot în lume, de la Primăvară Arabă la Occupy Wall Street, cele mai spectaculoase mișcări de masă din lume și până la revoltele, mai puțin cunoscute, din Chile sau India. Iar ca element de ultimă oră, manifestațiile de la Moscova și alte orașe ale Rusiei. "Protestul în masă și eficient a fost un oximoron până când – în mod șocant – exact acum an, a devenit simbolul definitoriu al vremurilor noastre. Iar protestatarul a devenit din nou cel care face istoria", își argumentează “Time” alegerea.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿”Time” și-a făcut obiceiul să prezinte drept Om al anului personalitatea său persoana care influențează cel mai semnificativ, mai profund, mai durabil, evenimentele anului respectiv, dar mai ales al anilor, deceniilor sau chiar secolelor ce vor veni. Nervum rerum al clipei mondiale este, așadar, Protestatarul.
Dacă mâine Statele Unite sau China s-ar dezmembra, lumea n-ar mai fi poate chiar atât de uimită. Lumea se mișca atât de repede și de neprevăzut, încât spectaculosul se banalizează. De vreo câteva decenii, întâlnim citim prin ziare și studii remarci de tipul: Lumea de azi nu mai are mari lideri, cum erau cândva Roosevelt, Churchill, Stalin sau De Gaulle, Nixon, Tito, Mao, cu bunele, dar mai ales cu relele lor. Omul de stat de astăzi nu prea mai ajunge să se impună, până să devină celebru alții îi iau locul și candidații la intrarea în Panteonul virtual al istoriei omenirii de la începutul mileniului al treilea sunt, mulți dintre ei, figuri modeste, mediocrități. Cine-și mai aduce aminte de un președinte de până mai ieri al Americii, George W. Bush? Sau de sarabanda de premieri ai Mării Britanii din ultimii zeci de ani? Se ridică actualul președinte al Americii la speranțele care s-au pus în misiunea să providențială, afirmată atât de zgomotos în campania electorală ce l-a adus la Casa Albă? Cu cât au fost mai mari promisiunile și speranțele de atunci, că atât sunt mai adânci decepțiile și nemulțumirile de astăzi. “Minuni în lumea asta/Nu văd a se mai face” de către figuri ale zilei prezentate drept providențiale (nu se clătină și prestigiul lui Putin?). Așadar, care bărbat politic al zilei influențează mai mult mersul lumii decât personajul anonim numit generic Protestatarul?
Prin alegerea să pentru 2010 a Omului anului, “Time” pare să confirme constatarea. ?ê?£i Omul revistei “Time” al anului 2010 a fost cineva care se înscrie în paradigmă a dorinței de schimbare și protest care bântuie, benefic sau malefic, planetă. Omul anului în 2010 a fost, pentru „Time”, fondatorul Facebook, Mark Zuckerberg. Rețeaua de socializare concepută de acest tânăr a contribuit hotărâtor la amploarea pe care au luat-o mișcările de protest peste tot în lume.
Anul 2011 rămâne în istorie ca un an al redeșteptării populare în cele mai felurite societăți și regimuri ale globului. ?ê?£i în Statele Unite, tara marii democrații, și în Libia, dictatura. ?ê?£i în lumea arabă, și în Israel. ?ê?£i în Spania sau Grecia, încercate de criză, și în Chile, statul latino-american cu cea mai prospera dezvoltare. Peste tot lumea e nemulțumită și vrea altceva, ceva nou. ?ê?£i acționează violent, revoluționar, că în Primăvara arabă, prin proteste și demonstrații, că în Spania sau Grecia, ori doar prin forme de contestare stradale pașnice, că în Manhattan, cu mesaje de tipul “Suntem și noi”, “Suntem aici”.?óÔé¼?¿Aceste mișcări pot fi politice sau nu, cer înlăturarea regimului în funcție sau nu. ?ê?£i nu au neapărat program de revendicări (sau de guvernare), nu sunt structurate organizațional, nu au lideri. Nu sunt ori nu par a fi sub influența partidelor, sindicatelor, lumii afacerilor, cercurilor oculte, terorismului sau anarhismului. ?ê?£i, nuanța semnificativă, nu sunt apropiate de “familia” altermondialiștilor, care, dimpotrivă, le sunt poate adversarii cei mai înverșunați. Sunt, său par a fi, mișcări spontane, fără obiectiv final precis, exprimat sau nu. ?ê?£i, faptul poate cel mai surprinzător, se regăsesc în același șuvoi planetar, în aceeași tendință la scara internațională, fără a-și fi propus. Demersurile lor sunt distincte, acțiunile lor nu sunt coordonate unele cu altele, iar exegeții, competenți sau de ocazie, se străduiesc să le identifice trăsături comune sau deosebiri, ori tradiții și filiații naționale.
Ce le unește, totuși, ? Poate, așa cum susțin universitarii Michael Hardt și Antonio Negri în “Foreign Affairs”, nevoia de democrație reală. Căci nici “democrația socialistă”de ieri sau “democrația suverană” de azi din Rusia, nici democrația liberală nu îndreptățesc atributul de democrație reală.
Așa compozit cum este, acest fenomen civic multiform , care a devenit de amploare mondială, nu poate fi considerat oare că unul din evenimentele istorice ale începutului de secol XXI? Nu poate fi “început de calendare”? Mai puțin spectaculos decât prăbușirea imperiului sovietic sau a Turnurilor Gemene de la New York, nu este și acest fenomen deschizător de era?
De ce, tot acest tumult popular de revoltă, la scară planetară? Injustițiile în țările arabe sunt cronice, inechitățile din Statele Unite, de asemenea, Măsurile de austeritate din Europa de sud nu sunt un lucru nou, nici criza, nici schemele băncilor de a ieși din criza pe seama statului, de fapt a cetățeanului. Dar lumea trebuie vânzolita și afundată în preocupare, neliniște, nesiguranța, căci intrăm în anul 2012. An nu al sfârșitului lumii, dar an în care sunt prevăzute și stabilite schimbări la vârful puterii în țări importante: alegeri prezidențiale în America, Rusia, Franța, Mexic, poate și în câteva state arabe, alegeri parlamentare în Germania, o nouă echipă conducătoare în China. Columnistul american de la “Internațional Herald Tribune” William Pfaff vorbește de “propria noastră neliniște revoluționară”. Neliniște revoluționară, unde, în America! Neliniște pe plan intern, dar și incertitudine în plan geopolitic. (Pfaff amintește de “declarația de război rece” lansată de președintele Obama în zona Asia-Pacific și comentează: “Acest mesaj spune că SUA se consideră acum o putere permanentă în Asia și orice se întâmplă în Pacific și Extremul Orient îi privește în mod automat pe americani”.) Neliniște și imprevizibilitate, așadar, în Asia, și nu numai în zona Pacificului, ci și în alte zone ale celui mai întins continent. China și India se înarmează frenetic, Turcia se impune ca lider regional, Pakistanul și Arabia Saudită pun semne de întrebare tot mai preocupante, relațiile americano-iraniene stăruie într-o situație de blocaj periculos. Iar în America profundă, nemulțumire populară și încercări de ieșire din criză.
Nici Europa Unită nu este ocolită de neliniști. Deviza zilei, la Bruxelles și în alte capitale europene pare a fi devenit ȚINĂ (There Is No Alternative). Premierul luxemburghez Jean-Claude Juncker o definește astfel: “?ê?£tim ce trebuie făcut, dar nu știm cum să citim din nou ceea ce am făcut”.
În mod paradoxal, mișcările contestatare populare servesc, într-un fel și puterii, care, dincolo de hărmălaie, pregătește viitoarea echipa de guvernare. ?ê?£i îi “ocupă cu ceva” pe nemulțumiți. În situații de criză, trebuie găsite supape și Ocupy Wall Street, Indignații europeni, Primăvara arabă pot fi, și ele, supape pentru nemulțumirea populară.
Primăvara arabă s-a dezlănțuit în Tunisia, la 18 decembrie 2010, când tânărul comerciant ambulant Mohamed Bouazizi și-a dat foc în semn de protest față de corupția și brutalitatea poliției. În lunile următoare, au fost spulberate regimurile în câteva state arabe: Tunisia, Egipt, Libia, Yemen. Revoltele s-au extins în Bahrein, Siria, Algeria, Iordania, Măroc și Oman. Primăvara arabă și-a depășit anotimpul pentru a deveni fenomen de toate sezoanele. Energiile contestatare nu și-au epuizat resursele.
Demonstrațiile Occupy Wall Street au început la 13 iulie 2011, când Fundația Adbuster din Canada, cunoscută pentru campania sa împotriva publicației consumeriste Adbuster a chemat la ocuparea pașnică a Wall Street-ului în semn de protest față de influența corporațiilor în societatea democratice. De fapt, protestează împotriva inegalităților sociale și economice din societatea americană. Sloganul demonstranților, “Noi suntem 99 la sută”, are ca mesaj denunțarea decalajului în creștere continuă între cei mai bogați americani, 1 la sută din populația SUA, și majoritatea covârșitoare a cetățenilor țării.
Primăvara arabă și Occupy Wall Street, ca și mișcarea “Indignaților” europeni, adică a celor loviți de măsurile de austeritate din țările Europei meridionale afectate de criză, au în comun faptul că sunt acțiuni generate de frustrări similare – observă profesorul american Peter Dreier de la Occidental College din Los Angeles. Ele sunt organizate într-o manieră asemănătoare, prin rețele sociale, dar nu sunt unificate sau coordonate. Protestatarii constata că în țările lor, fie ele dezvoltate ori sărace/sărăcite, “sistemul politic este în impas pentru că a fost confiscat de o mână de indivizi, de mari bănci și de multinaționale, care au acaparat bogăția”. ?ê?£i revendicările lor sunt, până la un punct, similare. Toate vor mai multă democrație politică și mai puține inegalități economice, chiar dacă în țările arabe lupta pentru înlăturarea regimurilor corupte și incompetente iar în Statele Unite nu ambiționează să răstoarne Administrația. De aceea, universitarul Todd Gittlin afirma că Occupy Wall Street și Primăvara arabă nu pot fi comparate. “Există o diferență între a alunga un dictator și a denunța un sistem economic nejust, așa cum fac protestatarii de la Wall Street. Iar ocupanții parcului nu sunt amenințați cu moartea”. Cum se vor finaliza e acțiuni de masă, profesorul american nu se pronunța, dar el crede că multe evenimente vor mai avea loc în lunile ce urmează, acum este abia începutul.
?óÔé¼?¿"Există oare un punct maxim al frustrării?, se întreabă redactorul publicației americane, Rick Stengel. Peste tot, se pare, oamenii spun că s-au săturat. S-au opus, au cerut, nu au disperat, chiar și atunci când răspunsurile au venit în formă gazelor lacrimogene sau a ploii de gloanțe. Ei au întruchipat ideea că acțiunea individuală poate aduce schimbări colosale la nivel colectiv". ?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿În aproape fiecare continent, din Tunisia și Egipt la New York, anul 2011 a consemnat intensificarea cu rari precedente a mișcărilor de revoltă, fie ele pașnice ori sângeroase. Protestatarii au ieșit în stradă în lumea arabă, India, Israel, Chile, China, , Marea Britanie, Spania iar mai recent în SUA și Rusia. Sunt oare toate aceste mișcări inspirate de evenimentele care au zguduit lumea arabă? Întrebare firească, dar răspuns, cel puțin deocamdată, greu de formulat. Încotro se va îndrepta tumultul din lumea arabă, iar înainte de aceasta, de ce s-a declanșat el, cine l-a pus la cale, cine va valorifica acest potențial de revoltă, mulți cred a ști, dar de fapt nimeni cu certitudine.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿
?ê?£i dacă, vrem-nu vrem, lumea se globalizează în chip și fel, de ce nu s-ar globaliza și propensiunea spre schimbare, de jos, de la firul ierbii, nu din centrele tradiționale, oficiale sau oculte, al Puterii?Ironia soartei face că, dup ace a înregistrat o înfrângere istorică prin “socialismul real” din URSS și Europa Răsăriteana, teoria lui Marx “se răzbuna” pe omenire altfel: prin cei ce nu au de pierdut decât lanțurile, au o lume de câștigat iar pentru aceasta ar trebui să răspundă chemării “Proletari din toate țările, uniți-vă!”. Uniți sau nu, “proletarii” de la începutul mileniului trei încep să realizeze că în ei “e număr și putere”, cum scria Eminescu în “Împărat și proletar”.
?óÔé¼?¿"Lumea arabă nu va mai fi niciodată la fel ca înainte"
?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Cum va schimba fața planetei stafia schimbării care cutreieră lumea, ca să parafrazăm expresia lui Marx, nimeni nu se încumeta să prevadă, însă în spațiul arab proiecțiile par aproximabile.
"Lumea arabă nu va mai fi niciodată la fel ca înainte", proclama pe cât de categoric, pe atât de vag șeful Ligii Arabe, Amr Moussa, care vorbește, la fel de imprecis, despre o "nouă ordine regională". Declarație luată sau nu în seamă de comentatori, care fac, la rândul lor, încercări să prefigureze evoluțiile din lumea arabă, musulmană și la scara internațională după procesul de schimbări numit, prin metafore, căci altfel nimeni nu îndrăznește sau nu poate să-l impună prin vreo interpretare riguroasă, Primăvara arabă sau Occupy Wall Street sau Indignații europeni.
În noua ordine, susțin politologii optimiști, influenta puterilor tradiționale rivale din Orientul Mijlociu, Arabia Saudită și Iranul, va dispărea în fața unui nou front, islamist, care ar avea ca promotori Turcia și Egiptul. "Observăm reapariția unui bloc sunnit care include Egiptul, Turcia, Libia, Tunisia, toate cu o orientare islamistă", afirma Shadi Hamid, expert la centrul Brookings Doha. Aceste țări, la care poate fi alăturată influenta monarhie din Qatar, "au în comun o politică externă care nu va fi legată nici de Washington nici de 'axa de rezistență iraniano-siriană", explica expertul arab.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Oarecum la fel gândește și expertă Agnes Levallois când prevede că Egiptul „își va regăsi, în perspectivă, un rol regional pe care nu l-a mai deținut în ultimii ani”.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Oricum, "primăvara arabă va reduce influențele externe" în regiune, spune Paul Salem, directorul Centrului Carnegie pentru Orientul Mijlociu, care dă ca prim exemplu Turcia. "Înainte, Ankara ascultă de americani, astăzi, nu face decât ce o taie capul".
Semnificativ este că experții americani de la serioasele publicații “Foreign Affairs:” , “Foreign Policy”, “Wasington Post” și altele, sunt mai sceptici în ce privește impactul Primăverii arabe asupra climatului din regiune. Ei remarcă faptul că noile regimuri vor fi mai puțin cordiale cu SUA, ba poate chiar antiamericane, vor adopta poziții mai dure față de Israel și vor fi, în general, regimuri islamiste, chiar dacă nu fundamentaliste, radicale, ci mai degrabă moderate.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Un rol semnificativ în această ecuație deține Turcia, țară care, chiar dacă nu a fost cuprinsă de iureșul Primăverii arabe, cunoaște și ea, încă de la începutul anilor 2000, un proces de schimbări profunde, de durată și de impact în spațial medio-oriental. Performanțele economice, pozițiile tranșant pro-palestiniene și statutul de mediator în regiune al Ankarei, au adus Turciei lui Erdogan o mare popularitate în rândul arabilor. Premierul turc Erdogan este văzut în lumea arabă ca “un nou Naser” sau “liderul străzii arabe”."Turcia nu mai este o putere, ci o superputere regională", afirma Hamid. Iar prin pozițiile sale pro-democratice, ea s-a așezat "de partea bună a istoriei". În aceeași notă optimistă și pro-occidentală, Levallois apreciază că "există o voință foarte puternică, în special la monarhiile sunnite din Golf, de a sparge axa șiita Iran-Siria-Hezbollah".?óÔé¼?¿ "Dacă Siria cade, ar fi o lovitură fatală pentru Iran", afirma Hamid. "Din punct de vedere american, o singură piatră ar dobora trei ținte: Damascul, Teheranul și Hezbollahul ar fi, toate, slăbite".?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Experții sus menționați, intervievați de Agenția France Presse, considera că influența iraniana este deja în declin din cauza schimbărilor regionale. "Nimeni nu vorbește de un model iranian. Teheranul apare ca o forță nedemocratica care a reprimat propria sa mișcare de contestare", remarcă Hamid, care spera că legislativele din martie 2012 ar putea schimba datele în Iran, dacă strada va fi tentată de o "primăvară iraniană".?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿Un declin al Iranului ar conveni Israelului, căci statul evreu, care se teme de o "iarnă islamistă", nu se afla într-o poziție de invidiat. De la crearea sa într-un context geopolitic covârșitor ostil, statul Israel reușise la un moment dat să aibă relații acceptabile, într-o formă sau alta, cu trei mari state din vecinătate: Iranul șahinșahului Pahlavi, Egiptul lui Sadat-Mubarak și Turcia de dinaintea lui Erdogan. Dar în ultimele câteva decenii, Israelul a pierdut pe rând aceste trei mari state relative binevoitoare. Drept care, observă expertul Hamid, "guvernul israelian este în prezent foarte paranoic " (dacă se poate spune, totuși, “foarte paranoic”). Israelul se teme de un mediu islamist ostil și se închide în sine, apreciază acest expert, ceea ce va afecta inevitabil procesul de pace israeliano-palestinian, care e și așa de mai multă vreme înghețat.?óÔé¼?¿?óÔé¼?¿În defensivă, din cauza revoltelor, este, în mod evident, și un alt stat important al SUA în regiune, Arabia Saudită. Potrivit lui Hamid, "Ryadul prefera status quo-ul, iar acest lucru îi va slăbi poziția, în timp". Regimul saudit "folosește paradigme vechi într-o regiune care se schimbă rapid".
Alexis de Tocqueville scria, în urmă cu peste un secol, că americanii au mai multă toleranta față de inegalități decât europenii și explică această îngăduință prin faptul că nedreptățiții sperau că, la un moment dat, le va veni și rândul lor, în “țara tuturor posibilităților” să aibă parte de o felie mai mare din tortul comun. Dar astăzi situația s-a schimbat, cei de la “Occupy Wall Street” sunt furioși pe cadrele din marile întreprinderi care câștigă de 343 de ori mai mult decât un contribuabil cu venit mediu și că 1 la sută din cei mai bogați au mai multă avere decât restul populației.
Jacopo Ponticelli și Hans-Joachim Voth, profesori la Universitatea Pompeu Fabra din Barcelona analizează într-un studio impactul măsurilor de austeritate asupra gradului de împotrivire și violenta din 26 de țări europene între 1919 și 2009. ?ê?£i ei explică: “Tăierile operate în cheltuielile publice au sporit într-o măsură semnificativă frecventa tulburărilor, a manifestațiilor antiguvernamentale, a grevelor generale , a asasinatelor politice și a încercărilor de răsturnare a ordinii stabilite. Dacă aceste evenimente au puține șanse de a se produce în timpuri normale, ele sunt mult mai frecvente când se aplică măsuri de austeritate”. ?ê?£i atunci, de ce întrebarea: Ce-i mână în lupta pe acești protestatari?
Să fie oare comparabilă mișcarea Occupy Wall Street cu valul de proteste care au zguduit Statele Unite în 1968 (manifestațiile contra la războiului din Vietnam, mișcarea pentru drepturi civile)? Ziaristul John Heilemann de la “New York Magazine” apreciază că asemănarea dintre cu evenimentele din 1968 ar putea să vadă în orice caz în perturbarea alegerilor prezidențiale americane din 2012. John Heilemann observă că manifestațiile pașnice de la New York au luat o amploare apropiată de cea a marilor acțiuni contestatare la scară mondială din 1968. Occupy Wall Street a abținut deja câteva victorii marcante: mișcarea a cuprins circa 900 de orașe ale lumii iar sloganul “Noi suntem 99 la sută” va rămâne pentru multă vreme de rezonanță. Că csi în 1968, nici mișcările de acum nu au un lider anume. Ca și atunci, valul de proteste este ghidat de preceptele: ostilitate față de autorități și consens al revoltaților, care nu au nevoie de ierarhizări în rândul lor. În același timp, însă, subliniază “New York Magazine”, spre deosebire de 1968, când mișcările sociale nu erau sprijinite de majoritatea americanilor, Occupy Wall Street a obținut foarte repede sprijinul unei mari părți a populației. Un sondaj făcut de “Wall Street Journal” la începutul lui noiembrie 2011 arată că aproape trei sferturi din cetățenii Statelor Unite considera că sistemul economic al țării este nedrept și că puterea băncilor trebuie redusă.
Revenind la principalul impact al manifestațiilor din 1968 și cele de azi, publicația americană afirma că, în ambele cazuri, acesta ar putea fi rezultatul alegerilor prezidențiale. În 1968. Nixon a câștigat alegerile împotriva președintelui în funcție, va pierde oare Obama alegerile din 2012? Comentatorii politici americani nu se jenează să ia în calcul și o asemenea eventualitate.
Profesorul Albert Hirschman propunea în 1973 o metaforă care, ne spune Moises Naim, ar putea explica de ce nu mai e lumea mulțumită de inechitățile întâlnite și în lumea dezvoltată, și în cea săraca, și în lumea în tranziție sau în emergență. Este imaginea traficului rutier la mare îmbulzeală și blocare, dar în care unii “se strecoară” sau au culoarul mai liber. Dacă toată lumea ar circula în același ritm, ori ar fi toți blocați, lumea ar fi poate resemnată. Dar când unii o iau înainte și alții stau pe loc, dezavantajații sunt tot mai nemulțumiți și reacționează după cum se vede astăzi peste tot în lume.
Corneliu Vlad
