“NATO se intareste in Europa de Est”, este titlul sub care mai toate marile agentii de presa au anuntat, la inceputul lui februarie 2015, decizia ministrilor Apararii din Alianta de a institui, in sfarsit, Forta de interventie rapida hotarata inca de la summitul NATO din 2014. Mai semnificativ este, insa, scurtul comentariu facut de catre secretarul general al NATO, Jens Stolterberg, care aprecia decizia luata ca “un semn clar si vizibil ca NATO este gata sa apere toti aliatii”. Prin crearea acestei Forte se va consolida securitatea flancului estic al Aliantei, dar vor fi aplanate si temerile aliatilor atlantici din Est ca sunt vulnerabile in fata unei eventuale interventii militare ruse. Dupa declaratiile linistitoare repetate ale presedintelui Obama, ale vicepresedintelui Biden si ale altor inalti demnitari americani, statele est-europene euroatlantice ce vor beneficia de noua forta primesc, prin aceasta, inca o asigurare ca faimosul si mult discutatul art. 5 din Carta NATO functioneaza si in cazul lor si ca legamantul muschetarilor “toti pentru unul, unul pentru toti” nu-si pierde valabilitatea in ceea ce un fost sef al Pentagonului a numit Noua Europa.
La 5 februarie 2015, NATO a decis crearea unei noi forțe de reacție rapidă de 5.000 de militari și a șase centre de comandă și control în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia și România. Franța, Germania, Italia, Polonia, Spania și Marea Britanie sunt primele țări care participa la acest nou „vîrf de lance”, care trebuie să fie operațional în 2016. “La declansarea unei crize in zona, a precizat secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, aceste centre vor garanta că forțele naționale și ale NATO provenind din întreaga Alianță vor fi capabile să acționeze concertat de la început”. Centrele de comandă din statele menționate vor servi la desfășurarea forței „vîrf de lance” dacă NATO decide să lanseze operațiuni în aceste țări apropiate de Rusia, care se arata a fi îngrijorate de politica Moscovei.
Dupa izbucnirea cirzei ucrainene, unele tari est-europene (in primul rand Polonia si statele baltice) pareau tot mai convinse – si de aceea se aratau tot mai ingrijorate – de faptul ca la sediul Aliantei si in importante capitale vest-europene pericolul pe care-l prezinta Rusia pentru securitatea lor nu este apreciat la adevaratele sale proportii si ca unele state din Europa occidental se arata mai degraba tolerante si conciliante fata de Moscova, inclusiv din grija de a menaja bunele lor relatii de cooperare bilaterala cu Rusia. “Divizarile interne din cadrul NATO privind principalele probleme de securitate care afecteaza statele situate la frontiera estica a Aliantei sunt o sursa de neliniste, si nu numai pentru statele din acerasta regiune – scria, in noiembrie 2014, fostul reprezentant permanent al Poloniei la NATO, prof. Jerzy B. Novak. Este vorba in principal de diferendele legate de evaluarea amenintarilor (“instabilitatea din Est”), de nevoile in termeni de capacitate militara, de politica fata de Rusia si de misiunile dinafara zonei. Este, de asemenea, important sa se puna accent pe abordarea nelinistitoare a statelor riverane la Mediterana care consta in marginalizarea art. 5 din Tratatul de la Washington si care se manifesta prin reticente fata de planul de urgenta sau fata de abordarea unilaterala a relatiilor NATO-Rusia, pozitie adoptata de unele state din sud care se concentreaza doar pe cooperare si neglijeaza elementele de rivalitate si instabilitate manifestate de catre acest partener strategic exigent”. Crearea Fortei rapide poate fi, de aceea, privita si ca o reafirmare a solidaritatii atlantice in fata unui pericol comun la adresa securitatii tuturor statelor membre, si ca un consens in ce priveste evaluarea situatiei si adoptarea unor pozitii si decizii de comun acord in relatiile cu Rusia. S-ar putea, de aceea, chiar afirma ca semnificatia politica a deciziei de creare a Fortei rapide este cel putin la fel de importanta ca valoarea sa militara.
Cum era de asteptat, la o zi dupa decizia NATO, ambasadorul Rusiei acreditat la NATO, Aleksandr Grusko, a declarat ca relatiile dintre Rusia si NATO “aproape ca au atins punctul de inghet”. Si el a explicat ca nu e vorba doar de ceea ce unii califica drept “decizii minore”, adica doar de cei 5 000 de oameni din brigada care va fi utilizata in momentul unei crize in zona meridionala sau orientala a Aliantei, ci de “schimbarile majore in situatia militara si politica intervenite de-a lungul frontierelor cu Federatia Rusa”. Drept care, a spus el, Moscova isi va lua masuri legitime de securitate. Ambasadorul rus n-a intrat in amanunte pentru a preciza care sunt “schimbarile majore” aparute la frontierele tarii sale, dar analistii politici, mai liberi in aprecieri decat oamenii de stat sau responsabilii militari, isi pot ingadui sa prezinte mai pe sleau situatia. “Daca luam o harta a frontierei dintre NATO si Pactul de la Varsovia in momentul reunificarii germane, vedem ca frontiera Aliantei era la 50 km est de Hamburg – constata, de pilda, Phillipe Migault, cercetator la Institutul de relatii internationale si strategice (Iris). Astazi vedem ca NATO este la 130 km de Sankt Petersburg, pe frontiera de est a Estoniei.” Politologul francez mai observa ca “rusii au dizolvat Tratatul de la Varsovia, au operat un recul strategic de 1500 km in Europa si au dat un anumit numar de garantii”. E adevarat, replica alti analisti occidentali, dar Tratatul de la Varsovia s-a dizolvat pentru ca regimul comuinist de la Moscova nu l-a mai putut sustine (dupa cum n-a mai putut mentine nici Uniunea Sovietica), reculul strategic este consecinta colapsului sovietic, dar si al prabusirii intregului sistem statal comunist din Europa Centrala si de Est, iar garantiile asumate de catre Moscova la sfarsitul razboiului rece sunt astazi puse sub semnul intrebarii in Occident de catre criza din Ucraina.
Criza ucraineana a readus in limbajul politic retorica razboiului rece si la Bruxelles, si la Moscova, iar masurile decise de NATO, ca si contramasurile anuntate de Moscova anunta o noua linie de fractura in arhitectura de securitate, si asa precara, a Europei de dupa Actul final de la Helsinki si Tratatul de la Paris.
Ironia soartei este ca fiecare dintre cele doua parti vorbeste de o “linie rosie” care nu trebuie trecuta de catre celalalt, numai ca fiecare are propria sa “linie rosie”. Dar daca pentru Moscova, linia rosie este arealul fostei Uniuni Sovietice (minus, eventual, statele baltice), pentru Bruxelles si Washington, traseul acestei linii –invocata totusi in discursurile oficiale – este mult mai imprecis. De care parte a “liniei rosii” a NATO pot fi situate, de pilda, chiar doua state membre ale Aliantei – Ungaria sub regimul Orban si Ciprul care va acorda Rusiei dreptul de a folosi baze militare de pe teritoriul sau.
