După ce am citit o carte („Înlăturarea lui Ceaușescu, așa cum va fi fost“, de Valeriu Mangu), care ambiționează să răspundă la toate întrebările de pånă acum despre decembrie 1989, dar și la alte întrebări pe care și le pune chiar autorul, mi-am pus, și îmi pun, și eu o întrebare: după ce plan au mers evenimentele, după un Plan Iulian Vlad sau după Planul prezentat nouă de Valeriu Mangu?
O să încerc să explic în cele ce urmează.
Oricåt de senzaționalistă ar părea această carte, ea este serios și logic argumentată. Și merită toată atenția pe care o primește.
E o carte care sintetizează într-un construct coerent o clipă istorică sulfuroasă și foarte complicată. Iar cånd zic sintetizează, nu înseamnă că nu e plină de detalii și subtilități. Iar prin subtilități, nu trebuie înțeles neapărat speculații.
Este un exercițiu logic fără cusur.
O carte – aș spune – corectă politic, dacă sintagma nu ar fi total compromisă.
E scrisă fără patimă și părți pris-uri, nu învinovățește sau dezvinovățește, nu laudă și nu înfierează, ci doar încearcă să lămurească.
O carte care-se îndårjește, cum spuneam, să răspundă la toate întrebările și să explice toate neclaritățile.
Și care creează, în acest fel, o generoasă bază de discuție.
O carte incitantă („enervantă“, spune un domn general).
Una care face un retroscenariu al revoluției. Adică, din prezent, își imaginează cum se plănuia în trecut viitorul.
O carte mai consistentă, mai amănunțită și mai nuanțată decåt celebra „Tehnică a loviturii de stat“ a lui Curzio Malaparte.
O carte, mai ales, despre care mulți pot zice: Păi dacă aș fi scris-o eu, tot cam așa aș fi scris-o.
O carte, i-am putea spune, perfectă.
Aici e, de fapt, problema ei.
I-am întrebat pe cåțiva dintre primii ei cititori ce-ar avea de obiectat cărții, ce nu prea merge, ce scårțåie, ce-ar fi tras de păr. N-au prea avut ce-i reproșa. Iar eu tocmai aici îi găsesc vulnerabilitatea, dacă o are: că dă senzația de perfect. Ce e perfect, în realitate, nu e credibil, e chiar suspect.
Totul pornește, în această narațiune, de la o întrebare și o prezumție.
Întrebarea, cåt se poate de firească, la îndemåna oricui, dar pe care mai nimeni nu și-a pus-o în public: nu cumva a avut și Securitatea un plan de înlăturare a lui Ceaușescu? Logic, da, pentru că Departamentul Securității Statului era instituția cea mai fiabilă, mai funcțională a unui sistem în stadiu avansat de anchiloză, dacă nu chiar de descompunere. Era omniprezentă, și, în ciuda eforturilor lui Ceaușescu de a o ține strict subordonată partidului și lui personal, avea cele mai mari resurse de acțiune, mai mari decåt oricine altcineva. Cum să stea de lemn Tănase Securitatea într-un asemenea moment critic, agonic, existențial?
Dar cum să se acționeze, cine să acționeze, de fapt cine să cunoască și cum e de acționat și cine cåt să știe despre ce e vorba? Cåt mai puțini trebuiau să fie în cunoștință de cauză, de fapt, susține autorul cărții, doar șeful direct, nemijlocit al Securității, generalul Iulian Vlad. Puterea, scrie în carte, înseamnă perechea voință – și execuție-acțiune. Voința fiind generalul Vlad, execuția-acțiunea – armata invizibilă, adică Securitatea și serviciile de informații militare, plus neapărat, masele.
Generalul Vlad ar fi reușit, între altele, următoarele performanțe:
– l-a aiurit pe Ceaușescu, l-a rupt de realitate, l-a convins să aibă încredere deplină în instituția de informații, după care Securitatea a preluat toate fråiele puterii;
– i-a făcut inoperanți, într-un fel sau altul, pe Milea, Postelnicu, apoi și pe alți comandanți militari, ai Gărzilor Patriotice și ai Miliției;
– i-a îndepărtat, fie și temporar, de la pårghiile de comandă pe Coman, Gușă, Neagoe și alții, care au fost trimiși la Timișoara, în Iran, în concediu etc;
– l-a folosit pe Stănculescu;
– i-a provocat și permis gesticulațiile știute iepurelui Tokes;
– i-a potențat aura necesară de lider lui Ion Iliescu pentru a fi instalat în fruntea noii puteri;
– a capacitat acțiunea maselor;
– a dat acțiunii de înlăturare legitimitate;
Și mai sunt și altele. Cam multe, dar posibil, plauzibil.
Apoi: pentru a putea face toate acestea și a reuși întreaga operațiune, trebuia asigurat și acceptul SUA și URSS, ambele interesate de schimbare în Romånia. Nu numai accept, ci și sprijin, conlucrare. Neintervenție directă, dar sprijin diversionist și mediatic.
Cum? Aici intervine prezumția de care aminteam. Și aici văd eu singura sau principala problemă a retroscenariului.
La pagina 71 scrie așa: „Acceptånd – și asumåndu-și – rolul de organizator al acțiunii de înlăturare a lui Nicolae Ceaușescu, Securitatea urmează să pună condiția ca nimeni din exterior, respectiv niciun agent din interior al vreunei puteri străine să nu intervină în desfășurarea evenimentelor. Garanția că așa va fi și nu altfel nu o pot oferi decåt cele două superputeri, prin reprezentanții lor la nivelul cel mai înalt. O asemenea garanție urmează să fie așadar obținută de organizator de la Mihail Sergheevici Gorbaciov și, respectiv, George Herbert Bush personal, în cadrul unei întålniri trilaterale. O bună ocazie în acest sens o oferă întålnirea de la Malta, din 2-3 decembrie 1989, prilej cu care organizatorul romån urmează să solicite și sprijinul logistic, mediatic, politic etc., necesar îndeplinirii planului de îndepărtare.
Îmi este greu să-mi imaginez că Gorbaciov și Bush s-ar fi întålnit personal (subliniat în text) cu generalul Iulian Vlad, și că acesta i-ar fi convins pe dată că poate face de unul singur toată treaba în Romånia, în așa fel încåt toată lumea să fie mulțumită. Să se fi întålnit cu consilieri de-ai celor doi mari, aceștia să accepte rapid formula, după care și Bush, și Gorbaciov să-și dea, tot rapid, aprobarea? E de reflectat, e de discutat.
Oricum, autorul Valeriu Mangu – că altfel nu știu cum să-i spun – matematician, logician, constituționalist, problemist, scenarist, detectiv – sintetizează, într-o carte deloc voluminoasă, faptul istoric cel mai complex și mai de răsunet al Romåniei secolului XX; momentul decembrie 1989. Dar, repet, prea se potrivesc toate, prea se explică toate și într-un mod prea firesc pentru cititorul care e tentat să o citească mai degrabă ca pe un roman polițist sau de politic fiction pasionant. De altfel, aici ne trimite, cu dibăcie, chiar autorul cărții. Îi dă un motto din Tutea care vorbește de Adevărul prin revelație și ne anunță că face, de fapt, un retroscenariu.
Lucrare științifică, istorică oricum nu e cartea, nici nu-și propune. Nu are trimiteri, note de subsol, bibliografie și tot felul de alte elemente de aparat științific ce dau bine oricărei cărți. Cu excepția depoziției generalului Vlad într-o instanță de judecată, foarte consonantă de altfel cu urzeala cărții. Dar o carte care excelează prin rigoarea construcției și argumentației. Într-o discuție particulară, autorul m-a asigurat că pentru fiecare afirmație și supoziție produsă în carte se bazează pe lucruri certe, chiar dacă nu dă exemple, detalii ori surse. Dar dacă se pornește de la o premisă greșită?, obiectează unii.
Alt merit este că Valeriu Mangu privește cu ochi de pește labirintul încålcit și răscolit pe care-l are de străbătut, dar, sigur pe firul Ariadnei de care se ține, logica, o scoate firesc și fără șovăieli la capăt. Un scriitor sau un scenarist găsește în trama acestei cărți acțiunea de-a gata pånă la detaliu, a unui roman sau film, mai trebuie să-i creeze doar personaje, dialoguri și situații.
Și o ultimă chestiune. I se va reproșa, în mod sigur, lui Valeriu Mangu că vrea să scoată basma curată Securitatea, ba chiar să o facă protagonistul pozitiv hotăråtor al evenimentelor cu final dorit din decembrie 1989. Fals. Autorul se referă nu la întreaga și complexa istorie și legendă a Securității, nu-i face un penibil proces cum sunt cele de genul procesului comunismului. Descrie doar ce a făcut sau ar fi făcut, sau n-a făcut, punctual, Securitatea, în acele zile.
Înseamnă oare că în decembrie 1989 n-a fost o revoluție, ci o lovitură de stat dată de Securitate prin comandantul ei nemijlocit și unic? Fals, încă o dată. Acțiunea și non acțiunea Securității este parte, și nu una oarecare, a tot ceea ce s-a făcut atunci pentru răsturnarea regimului. Și nu mai pot opri să nu reamintesc ceea ce afirma președintele Ion Iliescu de ani de zile în legătură cu:
„Întotdeauna rămån de clarificat diverse aspecte legate de un proces atåt de amplu (…). Însă faptul fundamental îl constituie prăbușirea de sistem care a avut loc în 1989 (…). Aceasta este esența unei revoluții, indiferent de modul în care se înfăptuiește“.
Să reținem această exprimare, care spune totul: „indiferent de modul în care se înfăptuiește“. De pildă, așa cum a relatat-o Valeriu Mangu. De unde și întrebarea: Planul Mangu este Planul Iulian Vlad? Corneliu Vlad
