Prezenţă perpetuu incitantă în spaţiul politic şi public românesc postdecembrist, Adrian Severin este mereu surprinzător şi în ceea ce scrie. Iar politologul este la fel de virusabil la dispute şi controverse ca şi omul politic. Dar cum despre politică vorba populară spune ce spune iar demersul politic depinde de feluriţi factori şi de diverse conjuncturi, conţinutul şi mesajul teoreticianului şi practicianului geopolitic este infinit mai puţin vulnerabil la tranzacţionismele clipei. E greu de spus dacă acţiunea politică şi civică a militantului şi diplomatului Adrian Severin ajută sau dăunează viziunii şi mesajului geopolitic ale autorului Adrian Severin. Cert este însă că, în evaluarea vieţii internaţionale şi în poziţionarea şi relaţionarea României în Europa şi în lume, Adrian Severin performează astăzi, la noi, ca puţini alţii. O dovedeşte din nou şi prin cartea “România – subiect sau obiect al geopoliticii? ‘Lista lui Severin’ pe înţelesul tuturor”, apărută la Editura Compania.
Dacă politicianismul lipseşte din textele reunite în această carte cuprinzătoare şi densă, mesajul transmis are asigurate credibilitatea şi aderenţa. Autorul este de o sinceritate de-a dreptul neobişnuită pentru un fost ministru de Externe, iar uneori de o exprimare pe cât de tăioasă, pe atât de justificată, dar, şi aceasta, la cote ridicate, nepracticate de regulă în lumea cu colţuri mereu rotunjite a marii diplomaţii.
Despre ce urmăreşte şi cum ar trebui să acţioneze România în Europa şi în lume, despre revenirea României pe un rol activ în marile jocuri globale, cartea dă răspunsuri clare, precise şi explicite. Cum ar fi:
– o politică externă întemeiată pe “ordinea echilibrelor multipolare”, întrucât România este “o naţiune prea mare spre a fi ignorată şi prea mică spre a fi ascultată”
– acceptarea şi afirmarea Statelor Unite ale Europei, a Europei federale, a democraţiei transnaţionale europene, ceea ce însă nu exclude critica “Europei birocratice şi oligarhice, marcată de egoismele naţionale, de sovinismele bunăstării şi de tendinţele hegemonice irezistibile ale câtorva membri” (de ex. Germania)
– relaţia României cu Statele Unite trebuie reechilibrată. România a decăzut “de la statutul de partener al Americii(al Occidentului euroatlantic în general) la cel de colonie, de la calitatea de subiect la cea de obiect al geopoliticii”
– România trebuie să mizeze pe relaţia cu Occidentul pentru a avea împăcare cu Rusia”. În trecutul apropiat, “alianţa cu Rusia (sovietică) a ferit România de hegemonismul puterilor occidentale”. Fără a face procese de intenţie, urmarea logică a raţionamentului ar fi ca şi astăzi s-ar putea aplica cu succes o asemenea formula de “multipolarism” în politica noastră externă. O formulă care ar scoate din abulie dialogul şi relaţiile României cu lumea, ar asigura Bucureştiului o marjă amplă de desfăşurare în viaţa internaţională şi ar face ţara din nou “vizibilă” în lume
– într-o “ordine europeană incoerentă, ineficientă şi iresponsabilă, supunându-se în fapt unui directorat european” (de fapt preeminenţei germane) şi cu perspectiva unui condominium germano-rus asupra spaţiului eurasiatic, România, “o ţară dintre cele mai expuse”, trebuie să treacă imediat la proiectarea şi realizarea unei ‘alianţe strategice cu celelalte ţări central-, est- şi sud-est-europene, de la Baltica la Marea Neagră şi la Marea Egee”. În cele peste 400 de pagini ale sale, cartea excelează în judecaţi privind lumea şi ţara în care trăim, dar nu mai puţin şi în proiecţii şi sugestii pentru artizanii viitoarei politici externe a României, dacă am accepta ideea că astăzi avem totuşi nu doar o politică europeană şi una euroatlantica, dar şi o politică externă proprie. Căci dacă citeşti cartea ministrului şi europarlamentarului de până mai ieri Adrian Severin, parcă ne-am purta, ca ţara, în lume, mai degrabă ca obiect decât ca subiect.
