Daca poeziei i-ar fi dat sa ajunga specie rara, pe cale sa dispara, in fata atacurilor pragmatismului si globalizarii, unul dintre ultimele ei sanctuare va fi si limba rusa (nu neaparat aceea vorbita in Flota Marii Negre sau Caucaz, sau la Kremlin, ci in “orasul meu cu nume bolsevic” sau in “orasul raspopit “ Moscova). O asemenea speranta, in dainuirea poeziei, indreptateste si volumul “Postasul nocturn” al lui Veaceslav Samoskin, aparut in la editura “Ideea Europeana”. Ziarist, de felul sau, care si-a facut veacul (de fapt confluenta veacurilor) mai mult in Romania, “Slava” Samoskin s-a adaptat pana la adoptare in realitatea romaneasca si de aceea ne era dator sa ne marturiseasca si “pacatul” sau liric. In acest demers editorial i-au fost alaturi, cu performante excelente, regretatul si greu egalabilul traducator Ion Covaci si prea discretul exeget-prefatator Dinu Moraru. Din aceasta conlucrare fericita se recompune universul etern si inconfundabil al poeziei ruse, pe care si ignorantul absolut al limbii ruse il poate presimti.
Versul si imaginea poetica sunt, la Samoskin, de limpezimea si rigoarea clestarului sau, mai degraba, a gerului iernii rusesti. Dar e un ger cordial. Nu se masoara in grade Celsius, ci, eventual, in grade Stolicinaia. Chiciura care se formeaza geometric pe fiecare creanga de vers suna ca o muzica tandra si tainica pentru cine stie s-o asculte. Un discurs liric, asadar, de o rigoare maxima, caci masoara, ca un iscusit mester templar, pana si locul pentru sunet in tacerea noptii: “Pentru sunet nu-i loc nici de-un deget”.
Laitmotivul dominant, coplesitor al acestei poezii este istoria contemporana a Rusiei. Un parcurs istoric “trufas, naravas, buclucas”, “navalind ca tatarul Mamai”, din noapte, intr-o harmalaie asurzitoare si invaluit in jerbe de scantei, pentru a disparea iarasi, in ceata, pe itinerariul istoric Rusia-URSS-Rusia (in poezia emblematica “Primul tramvai”). O tara rastignita, de doua ori, pe crucea Sfantului Andrei inchipuita de sigla framantatului secol XX, o tara intr-un timp unde “la tot pasul te umple uratul”, in care “clopotnita din urbea-mama/tacut-a indelung”. O tara pe care perestroika si ce a urmat au ruinat-o si ciopartit-o si peste care planeaza “uliul saraciei, bicefal”. Altfel spus – alta expresie memorabila – “La tara mare, nouri mari”. Si un timp al marilor dureri, cum este si cel al despartirii de Soljenitin, cand “Rusia il coboara in pamant/pe cel ce a-naltat-o la-nviere”. Caci Rusia va iesi supravietuitoare din marile incercari istorice ale momentului: “La tara mare – mari minuni. Si iar/sclipi-va din cupole mantuirea!”.
Filonul istoric si cel patriotic, deloc insa lozincarde, dau acestei poezii vigoare si dramatism, o aseaza in glorioasa serie de mari poeti ai destinului rus de la Puskin si Lermontov, prin Maiakovsiki si Blok, pana la Ahmatova si Evtusenko. Cititorului roman, pentru care marea poezie rusa a inca in mare masura o stare de spirit mai degraba presimtita decat stiuta, poezia lui Veaceslav Samoskin ii daruieste un receptacol in care se recompun esentele lirice ale unui popor care, pe deasupra sau pe dedesubtul unei istorii – nu doar a Rusiei – de atatea ori dezagreabila, se incapataneaza sa nu-si piarda puritatea sufletului si a trairilor.
Fiindca mai este un laitmotiv credincios al acestei poezii, dragostea, de buna seama, care, ca si istoria, e incercata de o continua si ascunsa durere. “Durerea tainuita” pe care o ghiceste si in zambetul femeilor intalnite, “Durerea in adancul lor inchisa”. O durere care il insoteste, tenace si incapatanata, clipa de clipa, pe naratorul liric, ca in versul lui Arghezi: “Ziua de ieri s-a tinut dupa mine ca un caine flamand”. Iar aceasta poezie este de fapt, toata, autobiografia autorului ei, usor de reconstituit in multe din capitolele sale.
Faimoase versuri sunt din belsug in poezia lui Samoskin: “Ca o stiva e linistea asta!”; “Si re minor, orchestra, re minor”; “Bat strofe-n geamul poeziei”; “Sa se reverse Mozart pe pamant”; “Din Rusia in URSS/Si de-acolo – din nou – in Rusia”; “Tiptil, se trece trupul meu, bag seama”; “Ochii mei inverzesc semaforul”…
Iar pentru cat de roman se simte acum ziaristul, poetul si cetateanul rus, dar inainte de toate omul si prietenul Veaceslav Samoskin, cat de empatic comunica el cu realitatea romaneasca din care, de fapt, si face parte, iata cum “zugraveste” poetul canonicul “Car cu boi” al lui Grigorescu: “Doar tonuri pale. Verde crud./Scartaituri de roti se-aud/Grea leganare de plavani./Colb. Boi.Valahia. Balcani”. Nu e o sfidare pentru voi, poeti romani?
As zice despre aceasta carte ca este eveniment editorial, dar nu o spun, nu doar pentru ca expresia s-a uzat, ci si pentru ca nici cartile, nici poezia, nu prea mai pot fi astazi eveniment. Avem alte pisici de chinuit.
