Presedintele Trump proiecteaza remodelarea geopolitica a lumii

Mai anii trecuți, redutabilii avizați ai analizelor geopolitice deplângeau lipsa de lideri proeminenți, carismatici, cum erau cândva de Gaulle, Adenauer, Churchill, Mao, Nehru, Gorbaciov sau Kissinger, Gromiko, Ciu Enlai. Deficitul începe să se remedieze. A apărut mai întâi Putin, acum Trump. Președintele de azi al Americii are parte, în titlurile ziarelor, de superlative absolute în bine sau în rău pe toată gama posibilului, de la deschizătorul unei noi perioade în istorie până la marele demolator al economiei de piață, mondializării, democrației liberale etc. În mai puțin de doi ani de președinție tumultuoasă și imprevizibilă, a spart tipare ce păreau sacrosancte și ce va mai face, până unde are de gând să meargă, ce va pune în locul structurilor și rânduielilor apreciate de el anacronice și sterile, clarvazatorii analiști de pretutindeni sunt cumpaniti în exprimare sau tac. Rar se mai hazardeaza câte un venerabil guru, precum nonagenarul Henry Kissinger, prin exprimări prudente și nuanțate sa previzioneze la optativ: “Ar putea să fie una dintre acele figuri ale istoriei care apar din când în când pentru a marca sfârșitul unei ere și pentru a ne forța să renunțăm la vechile aparențe”. Așadar, zice Kissinger, “ar putea”…
Dar până una-alta, președintele Donald Trump pare hotărât să deschidă larg toate ușile și ferestrele edificiului mondial al economiei de piață/democrației liberale, pe care îl consideră tot mai inadecvat realităților mereu în mișcare și prefacere ale lumii și devenit inechitabil în multe privințe pentru America și interesele ei. Iar America este obiectiv prioritar in acest proces global. În încăperile etanș capitonate ale singularei construcții istorice a United States Co ar urma să năvălească un curent proaspăt și tonic, care să facă vraiște munții de balast birocratic și rutinier acumulat în îndelungatul postbelic de până acum și să spulbere praful gros care s-a așternut decenii de-a rândul pe schelaria și accesoriile democrației și economiei de piață, venerate până acum ca altare de neatins ale lumii occidentale, altfel văzută ca învingătoare în războiul rece încheiat (sau nu) la începutul anilor 1990.
Excentricul, apoi imprevizibilul, atipicul, surprinzatorul, ingeniosul, derutantul, după care artizanul singular al unei strategii care aparent nu e strategie, implicat parcă netulburat de nimeni și de nimic în demersul său prezidențial, cu toată presiunea – fără precedent ca apăsare și durată – pusă pe el a fost privit mai întâi de mulți ca un președinte ales oarecum  întâmplator sau în glumă, apoi ca lider al celui mai puternic imperiu al lumii începutului de secol XXI, care se arată hotărât să-l reînnoiască și revigoreze, așa cum fac toate imperiile înțelepte și prevăzătoare pentru a nu dispărea în noi condiții (Imperiul Otoman – prin “junii turci” în Turcia, Imperiul Rus – URSS – Federația Rusă – prin Kerenski, Lenin-Trotsky, Gorbaciov, Putin, China – prin Sun Yatsen, Mao, Deng Xiaoping, Xi Jinping, Franța – prin 1789, dezmembrarea imperiului colonial și mai 1968, Marea Britanie prin convertirea imperiului colonial în Commonwealth.
Dar marele reformator american nu s-a oprit în lucrarea sa transformatoare la spațiul Statelor Unite, căci s-a angajat în reevaluarea și restructurarea configurației relaților SUA cu “aliatul special” Marea Britanie, cu țările vest-europene, cu Mexicul, Canada și America Latină, cu Extremul Orient al Asiei, cu state iminent posesoare de arme nucleare (Iran, Coreea de Nord) și, nu în ultimul rând, cu Rusia. China rămâne incă un miez tare, o grea piatră de încercare, lăsată deocamdată în așteptare, iar fosta Europa Rasariteana (“Nouă Europa”), tot în așteptare sau poate pusă deoparte ca eventual moneda de de schimb într-un bargain la o scară și cu o miza mult mai mare. În sfârșit, pe aceeași agenda , dar pe un loc privilegiat se află, la mare atenție, Israelul și arealul medio-oriental.
Nu sunt lăsate înafara acestui vast proiect nici sacerdotale instituții internaționale precum ONU, UNESCO,OMC și altele, nici chiar structuri euroatlantice precum NATO și UE. Fiecare dintre ele fiind apreciate fie învechite și ineficiente, fie anacronice sau inutile Americii. Iar multilateralismul, considerat mai degrabă pierdere de vreme, a fost lăsat să cadă în desuetudine. G7, văzut de unii ca un înlocuitor al ONU (prin Consilul de Securitate) drept centrul de comandă al lumii libere – și de fapt al lumii – a primit un vot de blam neașteptat pdin partea Washingtonului prin retragerea intempestivă a semnăturii americane de cea mai mare greutate de pe documentul final convenit la recentul summit din Canada. Căci deviza la zi a Americii lui Trump este First America.
Unde ar mai fi de umblat? De pildă, la concepte post-război rece, așadar de vârstă mai tânăra, despre care unii s-au legănat în iluzia că se vor înrădăcina pentru multă vreme ca jaloane ideologice ale lumii viitorului. Political correctness a primit câteva lovituri de grație. Iar demondializarea, de fapt regândirea procesului de globalizare, care – este drept, nu a fost inițiată de președintele Trump – este și ea tot mai evident în atenția prioritară a președintelui Americii.
Parafrazând o metaforă ce a făcut carieră în presa de dinainte de 1989, putem spune “Planeta, cabinetul de lucru al președintelui Trump”. Un proiect atât de ambițios și care a fost declanșat temerar si de la început pe mai toate fronturile de lucru poate duce la performanțe fără precedent . Sau, la urmări inimaginabile. (MagnaNews.ro)