Prin Brexit, Marea Britanie a ajuns problema Europei, iar Europa problema lumii. Nu una chiar atat de acuta ca Orientul Mijlociu, Asia extrem-orientala sau Africa, dar, oricum, problema… Miscarea cu referendumul britanic a fost atat de neasteptata si are o miza atat de mare si de complicata, incat intrebarea Cui foloseste? promite sa intra in galeria enigmelor canonice ale politicii de tipul Cine l-a ucis pe Kennedy, Cine a daramat Turnurile Gemene, Ce va face Putin…
Deslusirile ar putea sa inceapa si de la autorul pocinogului. Varianta cea mai la indemana, dar si cea mai simplista si vulgara, il nominalizeaza ca faptas pe David Cameron, cel mai prost premier din istoria Marii Britanii, cum i-a zis cineva. Din calcule politicianiste aiurea a pus regatul, fost imperiu, acum mare putere europeana, financiara si nucleara, in fata pericolului de a se sparge ca stat. Dar poate oare un sef de guvern, fie el oricat de iresponsabil, sa faca de capul lui, adica de unul singur, asa ceva?
O varianta cam la fel de lesnicioasa, dar si de simplista, este ca autorul din umbra al tevaturii este Moscova. Care a dat o lovitura napraznica solidaritatii europene, euroatlantice, a lumii libere etc. A destabilizat puterea europeana cea mai antiruseasca si cea mai proamericana, a declansat procesul dezintegrarii Europei Unite de pe fagasul de pana acum, complica relatiile UE cu America. Cu toate ca, spun timid altii, Moscovei nu i-ar displace o Uniune Europeana solida, care sa poata functiona ca o (macar) oarecare contrapondere la America sau/si China…
America? Raspunsul spontan exclude vreun interes american intr-o defectiune europeana de proportii a Londrei, caci coeziunea atlantica este mai presus de orice. Iar cu Marea Britanie membru al UE, Washingtonul a avut intotdeauna un cal troian destoinic si o ureche atenta in constructul european. Si totusi, sa nu uitam ca Washingtonul a avut intotdeuna grija ca edificiul integrat european sa nu fie nici prea slab, dar nici prea puternic, adica numai bun pentru o relatie intre aliati leali dar nu neaparat egali. Apoi, o Europa, e drept, mai mica, dar unita de-a binelea, ca stat federal, compusa din ceea ce va ramane peste catva timp din actuala UE, ar putea fi o putere reala, politic si militar, capabila sa decida si sa actioneze unitar, coerent si prompt, nu dupa deliberari si consensuri chinuite sau impuse mai mult sau mai putin delicat.
Cine va castiga din Brexit, e deocamdata mai greu de spus. Cine va pierde, insa, se stie. In mod sigur (caci, de buna seama, si altii), tarile din fosta Europa Rasariteana, pe care rasturnarile de situatie le vor pune in fata unor alegeri deloc de invidiat. Ele vor trebui fie sa se lase prinse si reformatate in angrenajul unei integrari accentuate si accelerate, impusa si nu negociata cat de cat ca pana acum, fie se vor trezi iarasi pe margine, la umbra Europei prospere (?) de maine, fie vor intra vrand-nevrand in Uniunea Eurasiatica. Istoricul francez Joseph Saves, parca prevazand situatia, creiona inaintea Brexitului o schita geopolitica a continentului asemanatoare, dupa parerea lui, celei din primavara lui 1941, minus tancurile: “O Europa continentala dominata de o Germanie mare, asistata de o Franta docila, daca nu supusa. La vest, o Anglie orientata spre larg si Statele Unite. La est, o Rusie perceputa de Germania ca un inamic de menajat, in asteptarea a ceva mai bun”. Sumbra proiectie.
