Iurie Rosca este astazi probabil prezenta cea mai controversata din agora romaneasca de la rasarit de Prut. Spun controversata, nu contestata. Si este asa, nu pentru ca ar avea o malefica influenta covarsitoare, nici pentru ca ar imprastia vreun extremism periculos ca urmari in randul multimilor, nici prin excentricitati socante (inafara celor destinate mediului cult). Impactul puternic al lui Iurie Rosca in sfera publica, mai ales asupra celor care-l cunosc de catava vreme, il da traseul lui singular in viata politica si publica a R. Moldova. Din lider tanar si charismatic al cauzei reintregirii romanilor a devenit teoretician al echidistantei Chisinaului, pe care-l doreste “punte de aur” intre Bucuresti si Moscova. Din inflacarat militant anticomunist a ajuns partener de guvernare rezonabil si cooperant cu comunistii nereformati ai lui Voronin. Astazi, Iurie Rosca pare sa se fi retras din politica activa sau cel putin din prim planul politicii, dar ramane foarte activ ca universitar, politolog, publicist, unde, in continuare, surprinde si socheaza. Discursul sau tine formal de retorica europeana; este unul dintre rarii teoreticieni de la Chisinau conectati la miscarea de idei a Europei de azi. Dar mesajul sau este virulent antieuropean. Adica nu numai impotriva Uniunii de la Bruxelles, cu complicatele si viclenele sale masinarii birocraticesti, ci si impotriva idealurilor si valorilor europene ca atare.
Toate acestea, si inca altele, se vad si in cartea sa “Ortodoxie si nationalism economic”, aparuta la Bucuresti, la initiativa inspirata – si cutezatoare – a Editurii Mica Valahie. Carte lamuritoare pentru publicul din Romania, care insumeaza articole, prefete, interviuri etc. din ultimii ani. In “Cuvant pentru lucrarea…”, directorul editurii, Mariana Heroiu saluta “revenirea lui Iurie Rosca in spatiul romanesc de dincoace de Prut”, dupa ce, mai intai “admirat si urmat de multi in perioada de inceput a activitatii sale politice, ‘perioada romantica’ – dupa cum o definea el insusi, s-a trezit din ce in ce mai singur, fara camarazii care-l urmau, sau admirau, si cu care, in focul luptei, si-a impartit si bunele si relele, si implinirile si esecurile, si bucuriile si tristetile, si viata si munca”. De ce “s-a trezit din ce in ce mai singur” nu vom lamuri insa aici. Dar raspuns da poate chiar aceasta carte.
O carte infipta adanc, chiar prin titlu, in realitatea clipei – si nationale, si planetare. Ortodoxia este religia “celor ce simt romaneste”, dar si a rusilor, si a altora. In secolul XXI, religiile redevin un actant tot mai decis in viata profana a lumii si e greu de spus daca e bine sau e rau (oricum, in Congresul american, in urma unor proteste, s-a revenit zilele trecute la decizia de a se inchide o subcomisie pentru problemele religioase). Iar nationalismul, inclusiv cel economic, e in mars triumfal, chiar ca prioritate a statului, pe mari intinderi ale planetei, de la America lui Trump si Anglia Brexitului la Rusia lui Putin, trecand si prin vestul continentului european, Polonia si Ungaria etc. Un globalist fervent ca politologul George Friedman argumenta de curand simbioza istorica dintre democratia liberala si nationalism, fapt aproape de neimaginat pana mai deunazi.
Sectiunea cea mai incitanta din carte este, pentru cititorul roman, ce gandeste autorul despre neamul sau, aflat astazi, din nou, in fata unei optiuni istorice capitale, caci isi duce viata rupt in doua state si este tinut blocat in aceasta stare nedreapta de catre cei ce forteaza mersul firesc al istoriei. Pana la solutie, pentru R. Moldova “trebuie un stat puternic, un lider autoritar. Nu niste lideri, dar un lider autoritar, care sa impuna reguli si sa vegheze la respectarea acestor reguli, inclusiv in economie”. Cu precizarea (suficienta oare?) ca “autoritar nu inseamna ilegal sau dictatorial”. Cat priveste locul acestui stat in lume, politologul povatuieste asa: “Nu mai alerga la americani ca sa rezolvi problema Transnistriei. Cine te poate ajuta? Doar rusul, daca stii sa ii propui ceva, fara sa-ti vinzi interesele nationale”. Dar celalalt stat romanesc, Romania? “O colonie la periferia Europei”, preia autorul cartii sintagma economistului roman Ilie Serbanescu “Romanii (sunt) chiriasi in propria tara”, cu “o rata a depopularii consemnata doar in razboaie”, o tara care nu poate da decat “lectii amare pentru R. Moldova”. Mai rau: pe cele doua maluri ale Prutului, fiecare isi are “propria viziune asupra ‘Patriei istorice’ (Romania sau Rusia) intr-o “dezbatere extenuanta si sterila (care) mineaza stabilitatea politica interna, periciliteza integritatea, teritoriala a tarii si consuma in van energiile colective”. Asa e, exact dignostic. Si, atunci, ce-i de facut? “Incetarea ostilitatilor pe marginea chestiunii identitare” intre doua “grupari fundamentaliste”. A-i numi insa“grupare fundamentalista” pe romanii majoritari basarabeni, inclusiv pe cei carora le-a fost curmata viata de fostul ocupant, nu limpezeste, nici linisteste “dezbaterea extenuanta” in chestiune. Mai ales ca in discursul sau, Iurie Rosca e cat se poate de grijuliu sa dozeze farmaceutic “echidistanta” si “neutralitatea” intre Moscova si Bucuresti. Lumea in care traim acum, spatiul postcomunist, spatiul romanesc al zilei sunt vazute tot in logica apusa (zic unii) a blocurilor antagoniste. Dihotomie, maniheism, ruptura parca pe vecie in parti disjuncte si ireconciliabile. De aici, siruri lungi de perechi antagonice, dupa modelul lansat de Bukovski: URSS-UE, raiul comunist-paradisul european, Uniunea Europeana-Uniunea Eurasiatica, URSS postbelica (cu Basarabia incorporata)-Romania Mare, deportarile staliniste-deportarile liberale (esticii care muncesc in Vest), iluzia comunista-iluzia liberala. Iar in acest fel se tot poate continua. Numai ca in gropile sfinte de sub astfel de echivalente ambigui zac hecatombe de cadavre, destine si idealuri frante, state sfasiate, popoare decimate. Iar una dintre cele mai lovite victime este insusi poporul rus. Orice comparatie schioapata, iar in istorie ele pot schiopata cumplit, pana la mormant. Aici, principiul echidistantei si cel al neutralitatii nu mai merg sau lucreaza viclean; riscul este sa te trezesti soldat intr-una din tabere si, din pacate, nu neaparat in tabara “celor buni”.
Si nici peste invocata Patrie istorica nu se poate trece usor. Acum cativa ani, la ziarul unde eram director am dat acest titlu: “R. Moldova: Stat – poate, Patrie – niciodata”. A trebuit sa parasesc ziarul.
Cartea lui Iurie Rosca este, dupa cum se vede, mai degraba una a cautarilor, decat a aflarii; din tinerete autorul si-a pastrat in orice caz frenezia. Dupa ultima pagina, te imbogatesti si cu raspunsuri, dar mai ales cu mai multe intrebari decat aveai la inceput. Ceea ce ar putea fi, la urma urmei, nu doar folositor, ci si benefic. (magnanews.ro)
