Din decență, poate, pentru demnitatea sa de laureat Nobel pentru Pace, dar și din prudență, după cele ce se întåmplă în Irak și Afganistan, Barack Obama s-a ferit să pună țara al cărei președinte este în fruntea coaliției militare care destabilizează, izolează și lovește regimul detestatului dictator Gaddafi. Situația din Libia și păienjenișul internațional țesut în jurul ei (păienjeniș însemnånd și bombardamente, embargo etc.) pun Statele Unite și statele democratice angajate în operațiune într-o situație delicată, ba chiar incomodă, stånjenitoare, jenantă.
Revine în forță, răspicat, vechea întrebare: are dreptul „comunitatea internațională“ (adică nu și China, Rusia, alții) să intervină năpraznic, în numele democrației, în viața unui stat, știindu-se bine de la început că vor fi și „victime colaterale“? Întrebarea pare să aibă iz ceaușist: neamestecul în treburile interne, dreptul fiecărui popor etc. Ne-au exasperat asemenea mantre. Numai că ele sunt principii acceptate de către toți, dar pe care le-au încălcat și Uniunea Sovietică în 1957 în Ungaria, în 1968 în Cehoslovacia și Statele Unite în Vietnam, în țărișoare din America Centrală, în Irakul lui Saddam. Toate aceste aventuri s-au încheiat tragic, pentru că a murit lume nevinovată, și nu s-au încheiat cum trebuie nici pentru „intervenționiști“, pentru că Ungaria și Cehoslovacia tot au scăpat pånă la urmă de comunism, Vietnamul s-a reunificat în frunte cu partidul comunist, America Centrală nu e mai democratică și mai prosperă, Irakul, ca și Somalia sau Afganistanul sunt acum teritorii neguvernabile, iar Kosovo nu s-a stabilit dacă e sau nu e stat.
Pe teren, lucrurile duc, aproape matematic, la impas sau dezastru, de peste jumătate de secol, cånd se intervine militarmente din afară. În schimb, legea internațională își întărește netulburat platoșa justificărilor. De prin 1990 se vorbește de „dreptul la ingerință în scopuri umanitare“, dar nu toată lumea acceptă ideea. În 2005, ONU a consacrat un fel de doctrină a „responsabilității de a proteja“, ceea ce e cam același lucru. În numele acestei doctrine e lovită acum Libia, și nu numai regimul lui Gaddafi. Moralitatea acțiunii (putem spune așa ceva?) e pusă sub semnul întrebării nu doar de China, Rusia sau Liga Araba, ci și în Statele Unite. Intervenția, se scrie în presa americană demnă de toată crezarea, e riscantă, costă (și nu numai în dolari), ba mai e și ipocrită. Căci, scrie un editorialist de la „Washington Post“, „dacă ar fi să luăm în considerare declarațiile lui Obama, avem toate motivele să credem că Gaddafi ar comite atrocități împotriva poporului său, mii de libieni ar putea muri. Dar în fiecare an, un milion de oameni mor din cauza malariei. Aproximativ trei milioane de copii mor, direct sau indirect, din cauza foamei. Am putea să facem multe pentru a ajuta lumea, dacă am fi dispuși“. Iar cotidianul din capitala SUA este, după unii, cel mai serios și mai avizat ziar al lumii, nu „Pravda“ lui Brejnev sau „Scånteia“ lui Ceaușescu. În revista „Foreign Affairs“ a Consiliului pentru Relații Externe, „creierul politicii americane“, universitarul Michael W. Doyle, care conduce și un organism al ONU pentru democrație, scrie un articol care se cheamă „Nebunia protecției“, în care se întreabă dacă intervenția împotriva regimului Gaddafi „este legală și legitimă“.
Pledoariile împotriva dreptului la ingerință umanitară sau a responsabilității de a proteja, variante în fond ale cumplitului ajutor internaționalist sau frățesc de pånă mai ieri, nu înseamnă atitudine pro-Ceaușescu, pro-Saddam, pro-Gaddafi sau antiamericană.
Să ne imaginăm că, în temeiul unor asemenea „drepturi“ sau „responsabilități“, s-ar fi intervenit din afară la Timișoara, după toate parascoveniile cåte s-au împrăștiat în lume despre zecile de mii de morți din Romånia. Poate că Romånia ar fi ajuns un Irak al Europei. Poate că Banatul ar fi fost un fel de Kosovo.
Reticențele președintelui Romåniei față de intervenția în Libia nu au însemnat, de aceea, neapărat nehotăråre și ezitare, cum susțin tot felul de lătraci sau chelălăuitori. Să vedem ceva mai departe, dincolo de bălăcărelile polticianiste în care suntem tăvăliți. Iar dacă Tataie Ferdinand pleacă în misiune pe mare, asta e, ne-o cer aliații. Poate i se alătură și iBricul Mircea, mai știi? Sau fantomatica flotă comercială a Romåniei Socialiste. Corneliu Vlad
