Scriitorul convertit ziarist (sau poate invers) Dumitru Manolache îşi împlineşte ambele vocaţii la ziarul “Lumina” editat de Centrul de presă Basilica al Patriarhiei Ortodoxe Române. Drept care, de ani de zile, “o rupe la drum”, cum bine zice, ca reporter, prin România noastră cea de toate zilele, dar mai cu seamă prin România de totdeauna. Află şi scrie despre Altare sfinţite, Oameni şi Locuri, majusculele desemnînd şi cele trei secţiuni ale cărţii sale “Lumina din cuvinte”, apărută la Editura Trinitas. Peregrinul de ziar trece prin locuri din ţară (uneori, rarisim, şi de pe-afară) mai cunoscute sau nu prea, dar oricum vede de obicei altceva sau altfel decît băgăm de seamă noi ceilalţi. Ne convinge că pe lumea asta mai sînt totuşi locuri de lume liniştite şi liniştitoare, unde se mai poate trăi omeneşte. Şi o lume plină mereu şi de taine pe care fie le mai lămurim, fie le sporim. Trecînd prin paginile acestea afli mereu lucruri vrednice de ştiut. Iată, bunăoară, doar cîteva.
Sfîntul Apostol Andrei, “nasul de botez al poporului nostru”, ar fi sălăşluit vreme de 20 de ani în Scythia Minor, susţine într-o carte de 1000 de pagini autorul grec George Alexandrou.
Columna lui Traian nu conteneşte nici după două mii de ani de cînd a fost înălţată să dezvăluie sau să hrănească taine. Cîţi ştim, de pildă, ca un amfiteatru de pe un basorelief a fost identificat mai anii trecuţi la Turnu Severin? Sau că, în anii 1990, italienii au reconstituit culorile originale ale imaginilor încrustate pe Columna? După cum, nu se ştie de către cine şi de ce scenă aducerii capului regelui Decebal la împăratul Traian a fost ştearsă de pe monument.
Întrebare fără răspuns rămîne şi cea privitoare la primul text scris în limba româna: este oare scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, despre care am învăţat la şcoală, sau originalul după care s-a făcut “manuscrisul de la Ieud”, ceea ce ne-ar urca în timp către la 1391-1392?
Mănăstirea Negoiesti din sudul Bucureştilor este tot ce-a mai rămas din “cea de-a patra capitală a Ţării Româneşti”, căci aici îşi statornicea vară de vară, timp de vreo zece ani, curtea domnească voievodul Matei Basarab.
Trupul decapitat înhumat la mănăstirea Comana ar putea fi al lui Vlad Ţepeş, după cum osemintele misterioase de la mănăstirea Plaviceni ar putea fi ale lui Mihai Viteazu, strămutate aici în taina din Transilvania.
Fresca lui Nicolae Grigorescu de la mănăstirea Zamfira, acoperită în 1904 cu o oarecare pictura a fost restaurată – cînd credeţi? – în plin stalinism, în 1950, prin grija şi curajul patriarhului Iustinian Marina.
Cetatea de la Pacuiul lui Soare, acoperită în ziele noastre de apele Dunării se ridică de sub ape în verile cu ploi mai puţine, cînd fluviul îşi subţiază firul, pentru a înfăţişa ce a mai rămas din construcţia bizantină zidită înainte de anul 1000.
În Carpaţii Nordici ai Ucrainei, Poloniei şi Slovaciei, trăiesc şi astăzi în sate întemeiate de păstori valahi populaţii care se mîndresc cu obîrşia lor româna, chiar dacă autorităţile nu le-o recunosc că atare.
Oameni, locuri, fapte, religie, istorie, tradiţii – toate, azimuturi ce îndruma căile neobositului călător şi inspiratului cronicar care se confirmă, şi prin această carte, Dumitru Manolache. În lumea scrîşnita şi mereu grăbită către nu se ştie unde în care “ne nevoim”, cărţi ca aceasta ne încredinţează că să mai poate totuşi trăi şi simţi şi altfel.
