În vălmășagul de cărți – parcă tot mai încâlcite, mai ticluite și mai veninoase – despre revoluția din 1989, o carte despre ceva oarecum similar, loviturile de stat, e chiar binevenită. „Lovitura de stat. Ghid practic“, apărută la Editura Compania, în traducerea ireproșabilă brand Sergiu Celac, este o scriere riguros și clar lucrată, dar mai ales fără patimi și părtinire. ?ê?£i e prima carte de vizită cu care se prezintă în fața românilor un celebru compatriot de-al lor care a părăsit, de nevoie, România, împreună cu familia sa, în 1947. Astăzi Edward Nicolae Luttwak este un influent politolog și un incitant istoric din Statele Unite, care a lucrat, mai ales ca analist militar, pentru cancelarii dintre cele mai suspuse de la Washington DC.
Cartea e scrisă când autorul abia ieșise din adolescență, așadar am putea zice că e teribilistă într-un fel, dar autorul ei a rămas cumva teribilist până azi prin ceea ce spune și face, după cum ne învață biografia lui, de care nu ne putem ocupa însă acum. O carte, poate mai corect spus, de un cinism sincer, căci citind-o, ai impresia la un moment dat că, urmărind-o paragraf cu paragraf, poți da o lovitură de stat cu reușită la sigur. Parcă ar fi fost scrisă de un întreg stat major de armată, nu de un debutant într-ale politologiei. E un fel de „carte tehnică“, un prospect, ceva de genul „modul de întrebuințare“; te învață cum să iei puterea cu forța și mai ales cu vicleșugul. De fapt, însă, din această carte e de învățat mult mai mult, oricum considerabil mai mult decât din cartea asemănătoare din interbelic a lui Curzio Malaparte.
Lovitura de stat e un fapt mult mai răspândit în viața lumii decât ne-am închipui, cu toată toba ce se bate pe „valurile democrației“ contabilizate și periodizate de colegul mai vârstnic de breaslă, Samuel Huntington. În ultimii 15 ani, consemna în 1978 într-o prefață alt vestit politolog, Walter Laqueur, s-au înregistrat vreo 120 de lovituri de stat și el prevedea că numărul lor va crește, că ele par a deveni „valul viitorului“. Am putea subscrie la previziune dacă în loc de lovitură de stat am zice orice schimbare a puterii altfel decât prin alegeri, adică nelegal. Căci între timp s-au întâmplat revoluțiile din 1989-1990, primăvara arabă și alte felurite încercări reușite sau nu de preluare a puterii în stat, identificate de autorul cărții ca revoluție, război civil, pronunciamento, puci, eliberare (exemplificată prin 23 august 1944 în România!), războaie de eliberare națională, insurgență etc. Să fie oare viitorul – măcar cel apropiat – al omenirii prizonierul acestui tip de schimbări, fie ele violente sau „de catifea“? La această întrebare trebuie să răspundem noi cei de azi, aflați sub impactul crizei mondiale prelungite, căci cartea, oricât de utilă e ea, a apărut în 1969, adică, am zice, într-o cu totul altă vreme istorică.
Iar dacă ar fi ca tendința dominantă de acum încolo, în lume, să ducă spre regimuri totalitare autoritare, Luttwak prescrie și o rețetă prin care o asemenea putere își poate asigura stabilitatea: propaganda și represiunea. „Sau (și mai eficient) un amestec al celor două“. Le-am putea compara de aceea cu accelerația și frână de la sistemul de comandă al unui imaginar vehicul al puterii. Luttwak ne explică și ce e și ce face fiecare din aceste două pârghii ale puterii. Propaganda: toată gama de activități ce au drept conținut informarea și divertismentul iar ca funcție distragerea atenției de la necazurile actuale și justificarea lor prin asigurarea fericirii viitoare. Represiunea: toată gama de activități ale poliției politice care urmăresc suprimarea activităților politice individuale, intimidarea maselor și blocarea circulației informațiilor din surse rivale și înăbușirea dezbaterii publice. Precizez că citez aici dintr-o carte apărută în urmă cu câteva decenii și nu din discursuri sau articole politice ale zilei de azi din România sau din lume. Dar „tehnicile“ cramponării de putere proprii dictaturilor nu par a fi chiar străine nici democrațiilor emergente (cum este și România), nici chiar venerabilelor, „așezatelor“ democrații occidentale. „Toate-s vechi și nouă toate“.
Corneliu Vlad
