În urmă cu exact 50 de ani, pe o vreme ca asta de vară indiană, în câteva birouri din Casa Scânteii se pregătea să iasă pe piață o revistă mai altfel decât ceea ce se întâlnise pânî atunci în RPR – o revistă de politică (externă), dar care nu avea ca motto obligatoriu, obsedant, ca orice tiparitură politică din România, chemarea cu care se încheia Manifestul Partidului Comunist al lui Marx și Engels, „Proletari din toate țările, uniți-vă!“.
Erau vremuri – nu prea indepărtate – despre care se va mai scrie încă mult și controversat, dar nimeni nu va putea nega că, în lumea presei, și ea sub blestemul general al răului comunist al epocii și răul războiului rece, o redacție mai putea părea un templu al scrisului iar ziariștii maturi, cei buni, erau, mai ales pentru noi, cei mai tineri, sacerdoți ascultați. Un asemenea templu au fost camerele-birouri de la etajele III și IV din aripa de stânga a Casei Scânteii, de la jumătatea anilor 1960, și până după 1989, unde ființa revista „Lumea“. Una din prea puținele publicații onorabile și citibile în magma gazetăriei comuniste, care aducea originalitatea, prospețimea și mai ales sinceritatea (câte erau și ele, desigur) în propaganda și cenușiu.
Primul număr al revistei «Lumea» a apărut la 1 noiembrie 1963, printr-o hotărâre a conducerii supreme, restrânse, a Partidului – pe atunci – Muncitoresc Român. Era de fapt o decizie a lui Gheorghiu-Dej și a altor câțiva adepți ai «comunismului național » din jurul său care începuseră să se îndepărteze cu prudență și cu pasi mici de Moscova imperial-comunistă. O decizie luată pe valul în creștere al desprinderii treptate dar inexorabile a României – pe atunci Republica Populară Romînă – de sub tutela marii puteri numită oficial eliberatoare.
Despre împrejurările și rostul apariției revistei «Lumea» , informațiile de prima mână le dă Paul Niculescu-Mizil, pe atunci secretarul pentru ideologie și presă al partidului, în memoriile sale. Iar într-o discuție particulară purtată sub bustul făcut lui de Oscar Han din camera sa de lucru de la demisolul casei din apropierea Televiziunii în care a locuit în ultimii ani, «nașul» revistei
«Lumea» a adăugat: «L-am întrebat pe tovarășul Gheorghiu dacă să lăsăm în continuare pe piață revista sovietică Timpuri noi» (care avea o ediție și în limba română și se vindea la chioșcuri). «Nu o scoateți de pe piață, lăsați-o așa, lumea n-o s-o mai cumpere și nici sovieticii n-o să aibă ce să ne reproșeze ». De fapt, de asta și trebuia să apară «Lumea», ca să înlocuiască revista sovietica cu una românească.
?ê?£i revista «Lumea» apare, de 50 de ani. A avut, în jumătate de secol, clipe de glorie și clipe de încercări dramatice, sau penibile, sau de criza. Apare și azi, editată undeva într-o localitate de pe Valea Prahovei, prin eforturile unui editor enutuziast, Marian Oprea. Dar în tiraj neîndestulator și fără ediție electronică pe internet.
La semicentenarul revistei, să-i amintim măcar pe câțiva dintre sacerdoții acestui templu tot mai uitat al presei române, mari ziariști și cărturari, de la care am învățat nu doar jurnalistica sau politica internațională: George Ivașcu, Ion Carje, Mircea Grigorescu, Mircea Ivănescu, ?ê?£t. Aug. Doinaș. Cine mai lucra sau mai scria la «Lumea» ? Mai toți aceia care însemnau ceva, de la ce-i mai bun la nefast în viața publică românească, de la George Călinescu la Silviu Brucan.
De revista de altă dată, dar și de cea de azi, își aduc însă aminte tot mai puțini, nici măcar internetul nu excelează în amintiri. Dar, cu toate acestea, La mulți ani, revista «Lumea»!
Corneliu Vlad
