În prelungirile ei autumnale, primavara arabă înregistrează recontinuarea revoltelor sângeros înăbușite în Siria și a războiului civil din Libia, dar și o noua răbufnire a revoltei populare în Egipt. Energiile revoluționare par să nu se fi consumat în spațiul arab. Despre aceste revolte sau revoluții se scrie mult, dar mai nimeni nu poate să lămurească unde vor duce ele. Că au apărut cam pe neașteptate, mai treacă-meargă, pentru că, spunea cineva, orice revoluție e o surpriză. Dar care e sensul tulburărilor și schimbărilor din spațiul arab, de la Atlantic și până la Golf, nimeni nu se hazardează să prezică. Poate de aceea, „primăverii arabe” i s-a aplicat principiul dominoului și revoltele au fost asemănate cu tot felul de precedente istorice. Cu cascada răsturnărilor de regimuri comuniste din Europa de Est din anii 1989-1991. Cu proclamarea în șir, a zeci și zeci de state independente în lumea treia, în anii 1970-1980. Cu anul 1968, când în țările vest-europene (Franța și Germania în primul rând), Statele Unite (prin protestele populare împotriva războiului din Vietnam), dar și în Cehoslovacia („socialismul cu față umană” strivit de tancurile sovietice). Ba chiar, mai departe în timp, cu mișcările revoluționare care au cutreierat Europa în 1848.
Dar toate aceste comparații șchioapătă, așa cum de fapt, nicio comparație nu e perfectă. Cu mișcările care au dus la prăbușirea comunismului, comparația nu rezistă, căci popoarele din Europa Răsăriteană vroiau să scape, toate, nu numai de dictatură, dar și de aservirea lor față de Moscova, iar lumea arabă de azi e diversă și animată de prea multe interese contradictorii pentru ca statele componente să aibă țeluri prioritare comune. Raționament ce funcționează și în cazul revoluțiilor de la 1848, care au pornit de la o idee inițială ce s-a răspândit apoi pe continent. Valul decolonizării a avut și el o dominantă unitară, dorința africanilor și asiaticilor din colonii de a deveni state independente și suverane. Comparația e poate mai apropiată cu miscările înnoitoare din Europa anului 1968, căci și masele arabe sunt, în acest moment, doritoare de înlăturarea unor structuri de putere osificate și de schimbări.
Recuzita tulburărilor din lumea arabă este însă cam aceeași ca în Europa de Est de acum două decenii. Mai întâi, un fapt aparent banal (împotrivirea lui Tokes în România, bruscarea și decesul unui tânăr comerciant tunisian) declanșează o revoltă populară care se extinde. Puterea dictatorială, luată pe nepregătite, trece la represiune, unele forțe de ordine sunt băgate în față (de obicei poliția și armata), altele stau prudente în rezervă (serviciile secrete). Televiziunea națională devine portavocea revoltaților, iar pe fondul zvonurilor celor mai alarmiste regimul, în pierdere de viteză, lansează cifre exagerate privind numărul victimelor și acuză amestecul străin al „agenturilor“. Armata se implică tot mai mult în restabilirea situației, mai ales după fuga dictatorului (care este prins și va fi judecat). Se declanșează lupta pentru putere în sânul revoluționarilor, iar solidaritatea lor spontană de până atunci se diluează și se sparge. Liderii militari și serviciile secrete – aceleași din timpul fostului regim – cheamă la liniște și ordine și se iau măsuri tot mai coercitive. Noul regim, provizoriu, promite democratizare, pluripartitism, o nouă Constituție și alegeri libere. Lucrurile încep să se liniștească iar oamenii, tot mai sceptici și deziluzionați, se întreabă dacă se va schimba într-adevăr ceva și dacă va fi mai bine sau mai rău ca înainte.
Revoluțiile de azi par să-și configureze chiar și o recuzită proprie.
Corneliu Vlad
