Supraviețuirea României ca stat și a românilor ca națiune revine tot mai des și mai preocupant în discursul public al zilei. Fundația Europeană Titulescu a lansat o suită de volume intitulate «România. Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii războiului rece», coordonată de ambasadorul Nicolae Ecobescu. În urmă cu doi ani, Editura Corint a tipărit cartea «Cumințenia pământului. Strategii de supraviețuire în istoria poporului român», a academicianului Mircea Malița, carte reeditată chiar în anul următor de Editura Compania. Când doi reprezentanți eminenți ai diplomației românești postbelice cum sunt autorii amintiți marchează chiar în titlu ideea de supraviețuire atunci când scriu despre România, faptul trimite la o situație istorică, dar cât se poate de acută, de reală, de prezență, de un dramatism existențial. A lua în discuție posibilitatea dispariției unei națiuni sau a identității unui popor, posibilitatea disoluției unui stat, fie în contextul globalizării și/sau integrării europene, fie lăsând la o parte aceste împrejurări, nu este un fapt de trecut cu vederea (ceea ce, mai mult ca sigur, se va întâmpla, și de această dată).
Dar pentru a nu da o notă alarmistă acestor constatări, să notăm că ideea de supraviețuire nu e ceva cu totul neobișnuit în lumea de azi. Într-o carte publicată în 2003, reputatul savant nonconformist (puțin spus!) Noam Chomsky observa că «preocupările referitoare la supraviețuirea omenirii sunt cum nu se poate mai realiste». (Cartea se cheamă, de altfel, «America în căutarea dominației globale: hegemonie sau surpaviețuire»). Dar Chomsky – și mulți alții, autori de pretutindeni – când dezbat problema supraviețuirii au în vedere, în general, șansele omenirii de a evita un război mondial atotdistrugător sau degradarea suportului vieții pe planetă până la un nivel de unde ea nu ar mai putea fi locuită. Problema supraviețuirii, pentru România, înseamnă însă în ce măsură țara merge pe o cale bună, care nu duce la autodistrugere și cum trebuie salvgardată ființa națională și cea statală a României în fața sfidărilor cărora trebuie să le facă față de peste jumătate de veac, sfidări ce încep cu comunismul și ajung la globalism.
Aceste sfidări și această istorie au devenit piatra de încercare a exegezei tuturor celor ce se apleacă asupra acestei părți de continent și de lume, fie ei români sau străini, fie ei istorici, diplomați, eseiști sau diverși alți specialiști (sociologi, demografi, economiști etc.) «Enigma» și «miracolul» care sunt poporul român, «întunecatul mileniu» din trecutul său rămân mai departe teritorii ale trecutului național ce trebuie luminate, cercetate, explicate, ele se constituie în misiuni permanente ale istoriografiei noastre, dar istoria cea mai nouă (să zicem aceea care se încheie cu anul 1989) solicită în plus atenția generală prin aceea că impactul acestor vremuri abia încheiate este cât se poate de direct asupra stării de astăzi a țării sș asupra perspectivelor.
Proiectul editorial «România. Supraviețuire și afirmare (…)», din care apar acum primele două volume, conține comunicări, articole și studii (în număr de 48) aparținând a 35 de autori, din diferite generații, privitoare la perioada numită a războiului rece, ale cărui rigori, remarca ambasadorul Nicolae Ecobescu, România le-a resimțit mai mult decât alte state europene. «Fructificând o experiență istorică, scrie coordonatorul acestor volume, România a apelat inteligent la diplomație, la fel ca altădată, pentru a supraviețui și a se afirma.» Diplomația a fost, de altfel, în această epocă «de o complexitate și de o tensiune fără precedent în istoria națională», cea mai redutabilă armă de apărare a ființei naționale în lupta pentru suveranitate și independența națională, luptă eminamente pașnică, a României intrată, împotriva voinței sale, într-un angrenaj internațional constrângător. «Cei ce acuză in globo și fără discernământ liderii politici din anii ’40 și ’50 și de după aceea, de pactizare cu ocupantul temporar și adversarul permanent, o fac din vinovată ignoranță sau din condiționare partizană subliniază, de fapt avertizează, cu deplină îndreptățire, coordonatorul proiectului. Politica externă a României a fost consecvent orientată spre toate orizonturile, fiind formulată la București, în conformitate cu interesele imediate și de perspectivă ale țării.»
Primele două volume ale proiectului sunt astfel structurate: România captivă (cap. I); Sensul opoziției față de URSS (cap. II); Sensul politicii de independență (cap. III); Implicarea în marile crize ale Războiului Rece (cap. IV); Apropierea de Occident (cap. V).
Acest proiect editorial, s-a precizat cu prilejul lansării sale la Casa Titulescu, nu este prin nimic unul nostalgic (cum, cu sigurantță, unii se vor grăbi să pretindă); el înseamnă însă «reexaminarea critică a abordării acestui moment» și dovedește «potențialul științific existent azi în România» pentru «apropierea de adevăr», cum a remarcat, la lansare, ambasadorul Sergiu Celac.
După clipele cumplite ale Revoluției Franceze, abatele Sieyes era întrebat de cineva: «?ê?£i dumneavoastră, ce ați făcut în tot acest timp?». La care el a răspuns sincer și simplu: «Eu, i-am supraviețuit». Despre titlul generic al volumelor pe care le coordonează, ambasadorul Nicolae Ecobescu mi-a spus: «Diplomația românească nu numai că a supraviețuit în timpul războiului rece, s-a și afirmat». Dovezile, în aceste cărți.
Corneliu Vlad
