Războiul dintre Rusia şi Occident se poartă de o mie de ani. Rusofobia a apărut în timpul lui Carol cel Mare (Charlemagne) şi dăinuie, într-un fel sau altul, de un mileniu. Astăzi, prin războiul hibrid din Ucraina, numit astfel pentru că are şi o pronunţată componentă ideologică şi mediatică.
Toate aceste afirmaţii sunt cuprinse în însuşi titlul unei cărţi abia apărută (în Elveţia, tărâm de altfel tradiţionalmente neutru, tolerant, prudent, echidistant etc.). Autorul cărţii, “Rusia-Occident, un război de o mie de ani. Rusofobia de la Carol cel Mare la criza ucraineană”, Guy Mettan, este o autoritate în lumea gazetărească a ţării sale; a fost directorul ziarului “La Tribune de Geneve”, iar acum este preşedintele Clubului Elveţian al Presei (şi deputat în Marele Consiliu al cantonului Geneva).
Poziţia sa în “problema rusă” e nechivocă şi tranşantă: “Rusofobia este o formă de rasism. Media şi liderii occidentali vorbesc de ruşi barbari, înapoiaţi, necivilizaţi, pe scurt inferiori, aşa cum Hitler vorbea despre evrei în Mein Kampf. Metoda constă în discreditarea Rusiei prin încapsularea ei în clişee negative, astfel încât să se poată legitima, în ochii opiniilor publice occidentale, excluderea ei din comunitatea internaţională”.
Dar cum şi de ce s-a iscat această ură milenară? Pentru a da răspuns, autorul cărţii face, în mod firesc, apel la istorie. În anul 800, Carol cel Mare a vrut să se încoroneze împărat pentru a prelua moştenirea Imperiului Roman în detrimentul împăratului din Orient. Acest “prim conflict geopolitic între Occident şi Orient”, (Guy Mettan) a dus la schisma dintre catolicii romani şi ortodocşii bizantini , atunci când urmaşii lui Carol cel Mare au reuşit, în 1014, să impună papii de la Roma, iar prin acesta noua ideologie imperială. De atunci, propaganda occidentală, de la teologi la ambasadori, n-a contenit să-i denigreze pe patriarhii orodocşi şi suveranii greci, apoi pe cei ruşi, după ce aceştia au preluat moştenirea Imperiului Bizantin prin căderea Constantinopolelui. ”Clişeele şi prejudecăţile antiruse de astăzi – susţine autorul cărţii – nu s-au schimbat din secolul al XV-lea şi ele se regăsesc practic la Napoleon, la imperialiştii englezi din 1850, la naziştii anilor 1930 şi la atlantiştii euro-americani din 2014”. Iar rusofobia, crede Guy Mettan, “va dura atâta timp cât Rusia va face umbră Occidentului, în orice caz atâta timp cât americanii vor face presiuni asupra europenilor pentru a-i împiedica să se apropie de Rusia”.
Astăzi, precizează cartea, rusofobia este vector de ambiţii geopolitice, dar are şi finalităţi ideologice. Şi se dau exemple istorice. Pentru a justifica invadarea Crimeei în 1853, presa engleza vorbea despre ţarul Nikolai I exact în termenii în care îl descrie azi pe preşedintele Putin sau îl evoca ieri pe Stalin: expansionist, autocrat, opresor al popoarelor, liberticid etc.”.
Susţinătorii de azi ai rusofobiei, scrie autorul, sunt în principal două mari lobby-uri americane, al industriei de armament şi al petrolului, lobby-urile polonez şi baltic din SUA, dar şi promotori “deschişi” ca miliardarul George Soros şi intelectualul Bernard-Henry Levy.
Dar, în fond, de ce-ar detesta într-atâta America şi Europa Rusia? – se întreabă, cu o candoare mai degrabă retorică, un recenzent elveţian al cărţii. “Căci – observă el – Rusia nu mai reprezintă o ameninţare. Rachetele ei nu mai sunt indreptate asupra Berlinului; fapt fără precedent în istorie – şi-a dizolvat imperiul fără vărsare de sânge; le-a redat libertatea ţărilor ocupate de ea în din Europa centrală şi a permis independenţa paşnică a 15 noi state. Şi totuşi, ura şi denigrarea Rusiei atinge proporţii fără precedent în media, în cercurile academice şi în cercurile conducătoare occidentale. “ Şi aceasta, pentru că SUA vor să preîntâmpine resurecţia Rusiei ca challenger redutabil al Americii la supremaţia mondială. Iar Europa, întrucât “construcţia europeană este lipsită de legitimitate şi nu respectă voinţa popoarelor europene, supuse diktatelor autorităţilor nealese de la Bruxelles. Drept care, Uniunea Europeană înţelege să umple acest deficit de legitimitate şi să-şi dea o credibilitate inventându-şi un duşman la porţile sale. Rusia este un ţap ispăşitor ideal, mai ales atunci când îşi revendică locul său în concertul naţiunilor”.
Un blogger francez remarca, la începutul lui mai: “Iată o carte despre care ar trebui să se vorbească şi căreia, bineînţeles, nimeni în media franceza nu i-a semnalat existenta”. Iar autorul cărţii îi declara unui ziarist: “Vom vedea cum va fi în Franţa. E destul de probabil un boicot a cărţii:”. Şi asta pentru că , explica ziaristul (care e de la un site Russie-info), “cartea este în mod clar împotriva curentului dominant”.
Şi totuşi, o primă replică, promptă, la tezele cuprinse în cartea lui Guy Mettan s-a produs chiar în Elveţia. Cercetătorul Alain Detetroz de la Center for Security Policy de la Geneva afirmă, într-un scurt eseu, încă din titlu, că “Occidentul nu a fost niciodată antirus”. Este adevărat, scrie el, că politica lui Vladimir Putin “irită” şi generează un discurs foarte critic în media democraţiilor, dar aceasta nu înseamnă neapărat că Occidentul ar fi antirust. O asemenea afirmaţie nu are niciun fundament istoric, constată cercetătorul elveţian, care exemplifică.
În cele două războaie mondiale, reaminteşte el, democraţiile occidentale au luptat alături de Rusia împotriva Reichului german şi austriac. După căderea comunismului, cancelarile occidentale au fost atente să nu umilească Rusia. În 1996, Rusia a fost invitată să intre în Consiliul Europei, în ciuda războiului din Cecenia. După 1998, a fost cooptată în grupul “foarte select” al statelor industrializate G7, care a devenit G8, chiar dacă economia rusă cântăreşte în balanţa mondială mai puţin decât cea a Elveţiei. Din 1994, SUA şi Marea Britanie au presat Ucraina şi Kazahstanul să dea Rusiei armele nucleare moştenite de la URSS. Şi totuşi, discursul antioccidental al Rusiei a căpătat “o amploare şi o virulenţă fără egal, după revenirea la putere a lui Vladimir Putin, în 2012”. Rusia , încheie cercetătorul elveţian , prezintă un pericol pentru securitatea colectivă prin “noua sa ideologie şi o agresivitate asumată”.
Concluzie pătimaşă sau obiectivă, propagandistică sau realistă? Dezbaterea din Occident asupra rusofobiei pare mai animată ca oricând, dacă până şi doi cercetători elveţieni serioşi se înfierbântă într-atâta când se ambalează de mama focului în controverse.
