De la o vreme, tot citim ori auzim că în Marea Neagră ruşii sau turcii au atâtea nave de lupta, submarine sau rachete, iar noi sau bulgarii mai nimic, aflăm ce vor mai aduce aliaţii din NATO în partea noastră de lume ca trupe – “prin rotaţie” şi ca înzestrare militară – contra cost, cine ar avea mai multe şanse în confruntarea militară, cine vulnerabilităţi etc. etc., de parcă războiul ar fi gata-gata să înceapă. Mai grav e că nimeni nu se mai miră, parcă ne-am obişnuit să trăim într-un spaţiu public în care psihoza războiului iminent ne-a devenit pâinea cea de toate zilele. Că politicieni, în campanii electorale sau nu, sau politologi, interesaţi ori doar pentru a deveni interesanţi, se tot joacă, în vorbe, de-a războiul, mai treacă-meargă, dar când oameni de stat de prim rang, miniştri sau ambasadori, şi nu oricare, ci ai unor mari puteri nucleare, sau comandanţi militari de armate şi alianţe redutabile, se apucă să calculeze gospodăreşte şi să preţăluiască meticulos ce sorţi de victorie în luptă ar avea ei sau “ceilalţi”, situaţia iese din normal. Lumea pare să-şi iasă din ţâţâni, cum ar fi zis personajul lui Shakespeare.
Şi totuşi, este cât se poate de limpede că nici America, nici Rusia, nu vor să intre într-un război direct între ele (chiar dacă războaie “prin procura” au dus şi vor mai duce). Dovadă de ultima ora este chiar ştirea de zilele trecute că occidentalii au sfătuit Kievul, după pierderea Crimeei, să nu se angajeze în război pentru reocuparea peninsulei, pentru că ar putea avea soarta Georgiei lui Saakaşvili. Aşadar, nici noul Est, nici noul Vest nu s-ar angaja într-un război şi cu toate acestea atâta isterie războinică – oficială, oficioasă, mediatică şi – neapărat – “civică”- între cei doi protagonişti canonici ai eternului război rece nu s-a mai secretat pe piaţa mondială din anii 1950-1960. Înseamnă atunci că suntem iar în război rece? Răspunsul este, categoric, Da, indiferent dacă în desfăşurare e vechiul război rece sau altul nou. În orice caz, însă, acum e vorba de un război rece hibrid, (dacă tot e trendy cuvântul), adică un război mai subtil, mai perfid, mai viclean, “multivectorial”, pe multe planuri.
În cartea “Crimeea schimbă lumea”, care a intrat în sfârşit în librării, mi-am impus sa evit capcanele logicii isteroide ale discursului războinic care parazitează acum viaţa internaţională, pentru a prezenta pe cât posibil de imparţial două crize în plină desfăşurare, pe care eu le numesc criza din Ucraina şi criza ucraineană. Criza – sau drama istorică şi umană – din Ucraina, adică marile probleme politice, economice, sociale, identitare, teritoriale etc. ale acestui stat şi nu în ultimul rând confruntarea asimetrică cu Rusia. Iar criza ucraineană, adică încordările şi răvăşirile la scară mondială pe care le-a activat sau potenţat focarul punctual din Ucraina: noua confruntare Rusia-Occident (şi, detaliind, Rusia-SUA, Rusia-Germania, raporturile sensibile euroatlantice şi intereuropene( îndeosebi relaţiile statelor din “Nouă Europa” cu Europa occidentală şi respectiv SUA), soarta NATO şi a UE, noile sinergii Vest-Est şi Vest-BRICS, situaţiile tensionate sau explozive din Orientul Mijlociu, Africa, Extremul Orient etc., noua cursa a înarmărilor etc. Toate acestea, şi încă alte dosare deschise ale lumii sunt sensibil şi preocupant reactivate, într-un fel sau altul, de criza cu nucleul în Ucraina. Iar astfel este solicitată întreaga armătură ce asigură echilibrul relativ, dar încă acceptabil, de securitate şi stabilitate de după 1989-1991.
Crimeea figurează în titlul cărţii nu ca un nou Sarajevo sau Danzig, nu ca vestitor al unui nou carnagiu mondial, dar ca un semnal de avertizare asupra a ceea ce s-ar intampla dacă parcursul spre confruntare ar depăşi starea de acum, de harţă belicoasă. Răţoielile verbale ale noilor “aţâţători la război”, cum li se zicea pe vremuri, aduc mai degrabă cu ifosele şi lăudăroşeniile publice ale bărbătuşilor neîmpliniţi decât a strigăte de luptă. Ceea ce nu le face însă mai puţin nocive.
