“Imi place aceasta munca si o simpatizez”, scria in cererea sa de angajare in Securitate, in 1957, un viitor bizar si repede trecator sef al spionajului romanesc. Nu stia nicio limba straina, dar era numit seful agenturii externe, iar cand “a fost facut mare”, s-a speriat de moarte si si-a dat demisia (dupa care, peste cativa ani a fost rechemat si facut sef si mai mare). Si totusi, spionajul romanesc nu s-a redus la asemnea secvente grotesti, desi nici ele nu au lipsit. Dovezi generoasa ne da temeinicul si rigurosul istoric Florian Banu, care ataca temerar, intr-o carte voluminoasa, (si care, aflam, a fost mult mai mare inainte de tiparire), subiectul pe cat de gingas si de incitant, pe atat de greu de stiut si povestit, al spionajului la romani. De ce temerar, gingas, dificil? Pentru ca : 1. Sinteze istorice pe tema in chestiune nu s-au prea scris. 2. Documentatia trebuincioasa nu prea e, fortamente, la indemana (multa informatie a fost distrusa ori e inca ascunsa); 3. Perioada tratata – cea a regimului comunist – a fost, prin insusi ADN-ul lui, si foarte secretoasa, si foarte disimulata (inclusiv in documente oficiale dintre cele mai importante); 4. Fiind vorba de lucruri foarte apropiate de vremea de azi (cu protagonisti care traiesc, poate si cu actiuni care inca “lucreaza”), secretul absolut e de la sine inteles.
“Lucratorul de Securitate”, pe care Nicolae Ceausescu il vedea “un activist de partid intr-un domeniu special”, nu era evident asemenea spionului-vedeta din cartile si filmele politiste (nici colegii lui occidentali nu sunt chiar asa), adica mahmur dimineata dupa o bauta si o bataie pe cinste, cu niste ispravi de-a lungul zilei – ceva documente sustrase contacte, urmariri etc., iar seara, cina intima intr-un local discret cu iubita ori secretara bossului unei mari companii.
In cele patru decenii de existenta, spionajul comunist romanesc a fost incercat, uneori in mod acut, de o dilema de-a dreptul hamletiana, formulata transant in termenii revolutiei culturale chineze : “experti sau rosii”? Oricum, garnitura de aur de intelligence din interbelic cam disparuse (in frunte cu seful ei, legendarul Moruzov) in perioada agitata care a urmat: manevrele ascunse ale lui Carol al II-lea, rebeliunea legionara, politele platite de Antonescu si, apoi, marile epurari de dupa 23 august 1944, 6 martie 1945, 30 decembrie 1947. Iar la un alt personaj mitic al Serviciilor externe ale vremii, Eugen Cristescu, puterea comunista a apelat prea putin. In structurile de spionaj abia nascande au fost bagati in graba, multa vreme, tineri “cu origine sanatoasa”, majoritatea fii de tarani saraci de prin Oltenia sau Moldova, imbracati in graba in haina militara si scoliti cat s-o putea. Apoi, imprastiati, pe functii, pe “spatii”, pe misiuni. Textele temutilorsefi ai Securitatii externe abunda in agramatisme si constructii de tot hazul, demne de Urmuz sau Ionesco, dar care tradeaza, nu o data, si oportunismul, “fuga de raspundere” – cum se zicea, indecizia calculata in luarea unei decizii. Generalul Pintilie: “Tov Gutan si tov Popescu D-tru va chema la directie pe tov Duicaru (sic) si veti prelucra cu el (…) Pe viitor daca vom merge pe drumul gresit, nerespectand hotararile directiunii, va fi scos din munca”. Generalul Al. Draghici: “Exista pozitia aceasta de a merge in coada elementelor inapoiate”.
Alta piatra de moara “in calea bunei desfasurari a actiunilor” erau relatiile mereu nesigure si riscante intre partid si Securitate, doi centri de putere care se temeau unul de altul si se suspectau reciproc incercand, fiecare, sa si-l subordoneze pe celalalt (in general, confruntarea o castiga mereu partidul). In ultimii ani ai regimului, relatiile lui N. Ceausescu cu Securitatea se deteriorasera serios, iar secretarul general nu mai avea incredere in institutie. “Ne arunca informatiile in ochi”, isi amintea generalul Plesita. Si care mai povestea cum comandantul suprem se rastea jignitor: “Plecati de-aici cu agentura voastra nenorocita si penetrata de legionari”.
Cartea istoricului Florian Banu este scrisa intr-o viziune si pe un ton de remarcabila obiectivitate, spre deosebire de noianul de pamflete virulent anticomuniste, dar inconsistente stiintific care au inundat istoriografia momentului, dar si documente oficiala, purtand chiar binecuvantare prezidentiala. Nu este, de aceea, exagerat sa vedem in aceasta carte un model de cum trebuie abordata de catre istorici – si nu numai – trecutul imediat, inca atat de fierbinte.(magnanews.ro)
