Scrie cum vorbeşte şi vorbeşte cum desenează: de-a dreptul. În arta plastică, în literatură, sau, oho, în publicistică. Dar în politică, în diplomaţie? Eugen Mihăescu, prezenţă impunătoare în lumea intelectuală şi publică românească, nu s-a dezis nici printre muze, nici în crăbimea politică si de afaceri a zilei de sinceritate, spontaneitate şi limpezime în exprimare. A crescut şi a creat în România cu regim comunist dar n-a fost membru de partid. A fost oponent prestigios şi virulent, vizibil mondialmente, al cultului Ceauşescu, în “The New York Times”, “The New Yorker” sau în mari ziare europene, dar nu s-a îmbulzit la ciolanul puterii după 1989. A experimentat totuşi demnitatea publică, fie ea de consilier la Cotroceni sau ambasador la UNESCO, dar nu s-a pliat în faţa unor ceva mai măricei vremelnici ai clipei. A fost europarlamentar, dar nu mânuţă de băgat buletin în maşina de vot a hăului birocratic european .A fost în partidul România Mare, dar s-a despărţit fără rest de Vadim Tudor când nu s-ar mai fi putut altfel. A scris o carte de memorii fierbinţi, în care nici nu s-a pomădat, nici nu s-a dezvinovăţit pentru ceva. Şi, în sfârşit, face gazetărie corozivă dar adevărată. Şi pe care nu puţini ar vrea-o trecând neobservată, ocultată, ignorată, uitată. De unde şi titlul antologiei care înmănunchează un asemenea florilegiu, nu pentru toţi agreabil: “Strigăte în pustiu”. Au trecut deja câţiva anişori de la apariţia cărţii şi nici prin librării nu se mai află, nici printre feluritele referinţe nu prea figurează (dar cine trebuie să o cunoască, o ştie).
Despre fascinantul artist plastic Eugen Mihăescu vorbim toţi, despre literatul Eugen Mihăescu mult mai puţini. Chiar dacă în ultimii câţiva ani a lansat două cărţi-bombe atomice (şi cele “adevărate”, cele lansate, tot două au fost): “Între linii” şi “Strigăte în pustiu”. Titlurile vorbesc de la sine, al doilea e chiar premonitoriu. Sunt cărţi despre lumea politică, diplomatică, “civică” (la noi, neapărat, cu ghilimele, din păcate) din tânăra noastră democraţie emergentă. Sunt vizaţi cu deosebire cei puşi să reprezinte ţara în dialogul cu lumea şi să susţină interesele românilor în armonia şi şerpăria mondială (şi tot mai mondializată). Artistul, de data asta gazetar, îi fixează meticulos şi definitiv în insectar aşa cum li se cuvine, fie ei oameni de stat, diplomaţi, agenţi secreţi, “activişti” culturali etc. Şi trece peste sfatul înţelepţesc primit chiar de la preşedintele Ion Iliescu, “care mi-a spus o frază pe care nu o voi uită niciodată: Învaţă să-ţi stăpâneşti resentimentele, mai băiatule!’. Şi dacă de resentimente nu poate fi vorba, în paginile cărţii sunt evidente şi inerente repulsia şi dispreţul faţă de cei din respectivul panopticum post-decembrist care le binemerită .
Faţă de precedenta apariţie editorială, “Între linii”, mai răsfăţată de promovatorii de toate soiurile, poate şi pentru că a avut un hard cu palpit de anecdotică incendiară, dar pe deplin veridică, “Strigăte în pustiu” are un destin ceva mai discret. Şi totuşi…
Iată doar câteva spuse antologice: “Mă mir cum de a rezistat Ceausescu 25 de ani cu atâţia opozanţi” (cei autoproclamaţi ca atare după…). Sau, un adevăr geopolitic fundamental: “Un licurici – oricât ar fi de mare -, dacă se află la distanţă, pare mic!”. Sau, alta, tot geopolitică : “Vecinul meu (Putin –n.n.) ne ignoră. El ştie, la nevoie, se va înţelege direct cu unchiul. Oricum, noi nu mai avem nimic de oferit şi nici de negociat, nici măcar cu … marele licurici”. În sfârşit, un “secret” (trist) al dezastrului românesc de azi: “Nu suntem un popor amator de acţiuni ‘în comun’”(…) De optsprezece ani, românii, care au înţeles că în democraţie nu trebuie să respecţi nici o regulă, şi-au exacerbat egoismul. În aşa măsură încât nu-i mai interesează decât propria prosperitate, propriul confort, propria bunăstare, uneori chiar în detrimentul celorlalti”.
Da, Strigăte în pustiu. Necazul e că pustiul începem să fim chiar noi, cu casa, încă a noastră, România.aaaaa
