Summitul NATO 2014 nu s-a ridicat nici prin deciziile luate, nici macar prin acoperirea sa mediatica, la inaltimea asteptarilor si sperantelor puse in eveniment, dar mai ales comparativ cu sfidarile care stau in acum fata lumii. O reuniune mai degraba de rutina, la care s-a oficiat discret si fara stridente. Si cu o agenda minima (nu apararea antiracheta in Europa – inclusiv Romania, nici viitoarea extindere a Aliantei, nici relatiile cu Rusia, nici strategia energetica sau solidaritatea energetica a Europei). Practic, doua subiecte, mari si late: Ucraina si Califatul din Siria-Irak (tema rezolvata operativ: solidarizarea unanima si neconditionata, in scris, a aliatilor). Presedintele Putin n-a mai participat de data aceasta la distinsa adunare, asa cum a facut-o, bunaoara, la editia ei de la Bucuresti din 2008, dar numele si actiunile sale au tot revenit in dezbateri si in formularea politicilor si deciziilor.
Un summit fara palpit si revelatii, previzibil chiar in mare masura, asadar si fara mari deziluzii, dar necesar, util.
S-a confirmat cat se poate de clar ca NATO (iar intr-un fel si UE) nu intentioneaza, cel putin deocamdata, sa-si urmeze la fel de impetuos ca pana mai anii trecuti iuresul extinderii catre Est. “Usa ramane deschisa”, n-a uitat, totusi, sa dea asigurari presedintele Americii. Dar pana la usa se aduna mereu riscuri si inconveniente, ba chiar razboaie – cel din Georgia, cel din Ucraina…
Extinderea mai are asadar de asteptat. Dar consolidarea Aliantei? Noii membri, cei din imediata vecinatate a Rusiei au facut aproape tic din a cere reafirmarea explicita a angajamentelor Aliantei in ce priveste garantiile de securitate luate prin faimosul art. 5 al Cartei. (“A muri pentru Ucraina?”. Sau, si mai de-a dreptul: pentru Varsovia sau Riga sau Bucuresti?) Intrebari la care in general s-a evitat a se raspunde ori s-a raspuns cam in doi peri.
Si totusi, acum, la summitul 2014, in fata revirimentului geopolitic impetuos al Moscovei, s-a mers parca intr-un fel ceva mai departe. Dincolo de faptul ca, de pilda, limbajul politico-diplomatic (mediatic, nu mai vorbim) a reintrat treptat si fara greturi si complexe in tiparele celui consacrat in timpul razboiului rece (Putin e “nebun”, asa cum Tito era “calau” iar Truman “atatator la razboi”). Si nu doar limbajul, caci si denumirile noilor formule de replica la actiunile Moscovei, stabilite la summit, aduc aminte de exprimari de prin anii 50-60-70 ai secolului trecut: Plan de Actiune Rapida, Forta Operationala de Reactie Foarte Rapida.
Dar Ucraina? Ucraina va primi 15 milioane dolari ajutor “pe fata”, iar cine doreste sa-i dea “bilateral” si confidential, material “letal sau neletal”, NATO ii da dezlegare. Oricum, actualii lideri de la Kiev sunt de neinduplecat in demersul lor pro-Vest. O initiativa a conducerii ucrainene peste care mai toata lumea pare a trece cu o dezinvoltura consternanta este procesul – cat se poate de legal – de renuntare la statutul Ucrainei de stat neutru, astfel incat tara sa poata solicita oficial admiterea ca stat membru al NATO. Care ar fi urmarile unui asemenea act e greu de prevazut, dar usor de imaginat: razboi civil sau razboi european. Sau, scindarea, mai mult sau mai putin pasnica, a statului ucrainean. Sau alipirea lui la Rusia. O solutie de compromis? Dintre cele ce se tot vantura prin spatiul public, retin atentia regionalizarea/federalizarea si finlandizarea”( politica externa cvasiindependenta dar nu antirusa, politica interna cvasiindependenta).
Certitudini dupa sesiunea NATO? Ca marele razboi din Crimeea nu va avea totusi loc, iar actualul va deveni probabil “conflict inghetat” de tipul celui de pe Nistru. O cerere de aderare la NATO, insa… Datele problemei s-ar schimba dramatic.
