De Ziua Națională, înțelepții nației filosofează, iar gloata „dănțuiește“, cum zice dl Neagu Djuvara. Șeful statului îndeamnă lumea să arboreze, și acasă, tricolorul, ceea ce nu s-a prea făcut. Nu neapărat pentru a-i face în necaz președintelui, ci pur și simplu din lipsă de chef. În decembrie 1989, peste tot fluturau steaguri cu gaură în mijloc (atenție, nu e invenție românească, și ungurii și-au găurit steagul în 1956, în istorie, poate și alții înaintea lor). Azi parcă sunt mai multe pe străzi steagurile de pe firmele notarilor publici, vopsea pe tinichea, adică.
Eu am „dănțuit“ de 1 Decembrie dimineața, când am ieșit să fac pași prin cartier. Inspirat nu de Tipătescu vizavi de Pristanda, ci de îndemnul prezidențial, m-am apucat să număr steagurile. Cât am putut vedea, doar la patru blocuri se scosese la vedere tricolorul. Unul mare, pus probabil de administratorul de bloc și trei la ferestre (oamenii n-aveau balcon, iar două steaguri erau în blocuri de garsoniere confort trei sau chiar patru). Ce-am constatat. 1. Tot cei mai „clasă muncitoare“ (dacă mai are pe unde munci) „au simțit românește“. Mallul de lângă mine arborează de luni de zile, pe câteva etaje, cearceafuri de reclame la filme americane, dar un drapel n-a pus. 2. Cum știm cu toții, nu ne prea bucurăm patriotic de Ziua Națională., mai degrabă doar pentru că e zi nelucrătoare.
Dar filosofii buni pentru TV-uri și ziare n-au zile lucrătoare. Ei și muncesc, și gândesc. Că imnul țării nu e cel care ne trebuie, are prea multe strofe, „e foarte greu textul“, e „o chestie imposibilă“, „într-o limbă română de 100 de ani“ (eroare, mai mult, peste 150).
Despre „Deșteptarea României“ un istoric zice că melodia „mai rău ne-a adormit“, e „o melodie prea liniștitoare“. Alții zic, ba din contră, că textul e atroce, războinic și răzbunător. Un estet face praf imnul „pe partea de“ (vorba dlui Prigoană), deci „pe partea de“, și de text, și de muzică. În ce privește „calitatea“ lor. Dar noi vorbim de calitate artistică, de proprietăți terapeutice, de mesaj politic sau vorbim de un cântec care a făcut istorie? Am plânge oare dacă vorbele imnului ar fi un program de guvernare înțelept, pus impecabil pe versuri de sonet? Sau, mai știi, poate am vibra la ceva de genul „Pensii și salarii mari/ Pentru mici și pentru mari“ ori „Tara mea e un tablou/ Se mai face un metrou“. Pe muzică, de bună seamă, de manea.
Păi atunci să zicem și că tricolorul nu are culori asortate, nu e trendy, că roșu, galben și albastru „nu merg“ împreună. Dar tricolorul care se întinde pe cer și nu e confecționat de vreun român, nu aduce cumva cu tricolorul? Am întâlnit într-un muzeu american un tablou al marelui pictor al culorilor tari Juan Miro care nu era altceva decât culorile (la nunata) ale tricolorului, dispuse chiar ca pe steagul României. Și nu cred că Miro „s-a inspirat“ din drapelul nostru. Sau dacă a făcut-o, cu atât mai bine.
Altcineva ne dojenește că de ce să tot schimbăm data Zilei Naționale și pe cale de consecință, tot dânsul, zice să o schimbăm la 10 mai. Mai… înțelege ceva.
Sau: iarna e frig, nu e de Zi Națională. Nu e de aruncat cu peturi fără bere prin pădure. O primăvară, o vară, acolo, aia Zi Națională. Dar românilor transilvăneni, la Alba Iulia, adunați în 1918, pe câmp deschis, nu în crâșma sau în biserică, nu le-o fi fost frig? Ar fi trebuit să aștepte ei să vină vara sau paștele cailor ca să iasă și să-și spună vrerea, că vor să se unească cu Țara? Poate că harta României n-ar mai fi arătat acum așa. (Că veni vorba: unii vor să ne schimbe și harta, de ce nu și ADN-urile?). Niciodată în istoria noastră, nici înainte, nici după 1918, nu s-au strâns laolaltă, ca la Alba Iulia, mai mulți români . Iar nouă nu ne e comod de 1 Decembrie.
Nu din cauza de frig nu ies românii „să dănțuiască“ de Ziua Națională. N-au prea ieșit ei nici ca să-și ceară înapoi salariile și pensile micșorate de criză. Nu ies ei pe străzi nici în noaptea revelionului, că francezii. Să nu dăm vina pe 1 Decembrie.
Domnii care tot vor ca imnul, Ziua Națională, de ce nu și tricolorul sau stema țării să se schimbe, n-au ce face. Deși, ar avea. S-ar putea întreba de ce nu punem steagul la fereastră, cu mic, cu mare, sau nu ieșim din case cu toții odată, ca să ne arătăm solidari, că doar oficialii ne tot îmbie la solidaritate. Dar solidaritate nu înseamnă doar să stai cu steagul în brațe sau la fereastră. Solidaritate înseamnă în primul rând același interes național, unul înțeles la fel de toți românii. De o asemenea solidaritate are nevoie un popor dezamăgit și care nu mai știe încotro să o apuce. Dar ce să-l adune împreună? Pe plaiurile mioritice, știm că brânză se face cu cheag. Care e cheagul nostru național?
Corneliu Vlad
