Presedintele Trump a trecut de jumatatea mandatului sau la Casa Alba, dar multi se mai intreaba inca, la fel de uluiti ca in clipa surprinzatoarei sale victorii electorale, ce se intampla cu Statele Unite, ce mai are de gand Washingtonul, de fapt seful Executivului. Americanii – in ce-i priveste, noi, partenerii si aliatii – in politica externa a SUA.
Dincolo de vacarmul isteriilor si profetiilor apocaliptice, torentiale si in America si in Europa, trebuie reamintit, din capul locului, ca in politica sa internationala, surprinzatoarea presedintie Trump nu e o ciudatenie in istoria acestei mari puteri. Au mai fost si alte presedintii cu o conduita asemanatoare, fata de Europa si alte zone ale lumii. De la nationalismul presedintelui Jackson in secolul al XIX-lea, la succesorii lui Wilson care au tinut departe Statele Unite de Societatea Natiunilor, de la ezitarile lui Roosevelt de a intra in al doilea razboi mondial la varianta soft a presedintelui Obama care spunea ca America trebuie sa gestioneze lumea “from behind” (din fundal), izolationismul are traditie dincolo de Atlantic si a alternat cumva, in ultimele cateva secole, cu internationalismul si interventionismul.
Contrar afirmatiilor pripite si superficiale care nu contenesc, politica actualei Administratii nu este un capriciu, o excentricitate, o “strategie a lipsei de strategie” , ci un demers bine calculat. Presedintele Trump si-a anuntat agenda mondiala inca din campania electorala si o urmeaza intocmai. In discursul prezidential inaugural, Trump a spus: “Decenii de-a randul, am tot dat altor tari bogate, iar abundenta, forta si increderea tarii noastre au disparut la orizont”. De aici, sloganul mobilizator, iar pentru unii sfidator, “America First”.
Drept care, ce a fost pana acum poate fi abrogat, reevaluat sau negociat, iar in cazul unei hiperputeri chiar fara consultarea aliatilor sau fara preaviz. Om de afaceri, Donald Trump vede in felul sau arta politicii.Dar initiativele sale in materie sunt coerente, logice, explicabile. El porneste de la aprecierea ca “pe Statele Unite se conteaza mereu mai mult, dar SUA conteaza tot mai putin”, cum spunea malitios, dar nu departe de realitate, un analist francez.
In primii doi ani la Casa Alcba, presedintele Trump, a constatat ineficienta ONU, a redus contributia finaciara a SUA la organizatie si unele institutii ale sale, si a iesit din UNESCO. SUA au denuntat, suspendat sau pus sub semnul intrebarii o serie de tratate si intelegeri in domeniile mediului, controlului inarmarii si neproliferarii, a dat ceasul la zero acordurilor de liber schimb in America de Nord si zona Pacificului si are indoieli public exprimate asupra altor institutii si organizatii internationale.Respinge explicit multilateralismul, pe care il asimileaza cu o vorbarie sterila si neproductiva. A avertzat aliatii din NATO ca pun in pericol insasi existenta Aliantei (cel putin in actuala sa forma) daca nu-si sporesc contributia financiara la bugetul organizatiei. Dar in acelasi timp, a sporit considerabil bugetul de aparare al SUA, ceea ce nu inseamna insa angajare american sporita in operatiuni militare in strainatate, ci dimpotriva. Cu Iranul si Coreea de Nord a demarat partide de forta complexe, pe care fiecare le interpreteaza in felul lui. Cu Rusia si China, relatii delicate, duce o politica stiuta doar de el .
Miscari spectaciloase, unele greu de inteles si mai ales greu de spus daca merg sau nu in directia buna pentru America si pentru lume. Dar oricum, o “terapie de soc” in viata internationala.
Un cor antic zgomotos de analisti si ziaristi se grabesc sa puna haosul din lume, cum i se zice mai nou, pe seama acestor initiative si modalitati de abordare, dar lucrurile sunt mult mai complicate decat etichetele. (Fapt este ca partidul republican si electoratul il sprijina pe presedinte.)
Donald Trump intelege ca SUA nu mai au pozitia mondiala covarsitoare din timpul razboiului rece, nici aceea din deceniul care a urmat dezmembrarii URSS, cand Statele Unite erau hegemonul de necontestat al lumii. Este ceea ce cativa dintre predecesorii sai in functia suprema n-au inteles si au avut esecuri sau au lasat situatii incurcate ( exemplul cel mai clar fiind Oreintul Mijlociu, dar- intr-un fel – si sud-estul Europei).
Fara a fi vorba de o situatie de avarie, Washingtonul trebuie sa actioneze cumva. Presedintele Trump defineste clar care sunt acum prioritatile externe ale Americii: fluxul de migranti din America Latina, deficitul commercial cu UE si, mai ales China, terorismul musulman. Pentru el, lumea este intr-un “haos dinamizat de socul intereselor”, iar America nu trebuie neaparat sa urmareasca stabilizarea actualului sistem international, nu sa se erijeze in rolul de jandarm international, ci sa adopte – cel putin pentru o vreme – o politica de indiguire (containment) a fortelor ostile Statelor Unite. Ceea ce nu inseamna o atitudine pasiva, dezangajanta, ci una de contracarare prin mijloace mai subtile a concurentilor si adversarilor. Activismul Americii in politca mondiala nu este abandonat, . Dupa actuala faza de reevaluare si resetare a actualelor stari de fapt din diferitele compartimente ale vietii internationale, va urma probabil o a doua faza, de restructurare a ordinii mondiale, in care Statele Unite sa-si mentina rolul preeminent. Inclusiv, este de sperat, prin cooperare internationala.
