„Minuni în lumea noastră/Nu văd a se mai face“, medita, în secolul al XIX-lea, fabulistul. Ba da, mai poate fi vorba de minuni. Minune ar fi ca Ucraina să rămână stat independent și nefărâmițat, dar minune ar fi ca și ca Ucraina să se spargă. „Din această dilemma nu putem ieși“, ar spune personajul lui Caragiale.
Nu gestul, aparent lipsit de serioase consecințe, al președintelui Viktor Ianukovici, de a sista temporar semnarea unor acorduri de asociere Ucraina-UE a fost spectaculos, o asemenea reacție era oarecum de așteptat. Marea surpriză a fost – și rămâne – nemulțumirea populară care s-a iscat și s-a precipitat rapid în criză politică și chiar criză de suveranitate. S-a ajuns iarăși – cum altfel? – până la tot mai gravele și obsedantele dezbateri despre identitatea națională și statul național ucrainean. Instabilitatea și tensiunile de la Kiev au devenit preocupante și în spațiul geopolitic postsovietic, și în cel european. Criza din Ucraina readuce în memorie faimoasele confruntări planetare Est-Vest ale războiului rece, pe care mulți îl văd îngropat definitiv în istorie. Așa să fie oare? E drept că astăzi, nici Vestul, nici Estul nu mai sunt ceea ce erau în urmă cu câteva decenii, dar prin cele ce se întâmplă în Ucraina, războiul rece pare să se fi resuscitat, e drept, cumva metamorfozat.
De ce această criză, de ce aceste prelungi și contorsionate implicații, cu desfășurări atât de greu de aproximat?
Mai toată lumea observă că încercarile de apropiere a Ucrainei de Europa Unită intră în contradicție cu demersurile Federației Ruse de a restructura spațiul postsovietic într-o Uniune eurasiatică în care este invitată ca membru și Ucraina. Bruxellesul vede în Parteneriatul Estic, care vizează apropierea de Uniunea Europeană a statelor postsovietice europene (cu excepția celor baltice), o formulă de continuare a ofensivei sale spre Est, lansată după prăbușirile și dezmembrările din Est, din anii 1989-1991, ale regimurilor comuniste din centrul și estul Europei și dezmembrarea URSS. Dar Moscova vede în acest demers o nouă încercare istorică a Occidentului de extindere a influenței sale în zone considerate de interes tradițional pentru Rusia, ba chiar ca o operațiune vicleană și tenace de încercuire a Rusiei. De aici, și intransigența Moscovei, care emite un nou avertisment către Vest, după semnalul dur dat prin războiul din Georgia. Moscova oficială (și nu doar Rogozin sau Jirinovski) o spune de-a dreptul, fără ocolișuri: gata, marșul (e drept, pașnic și multă vreme triumfal) al instituțiilor europene și euroatlantice spre Est s-a încheiat, el nu poate depăși o „linie roșie“, dincolo de care Rusia este hotărâtă să nu accepte, cu nici un preț, schimbarea status quo-ului. Iar pentru Kremlin, Ucraina – ca și Georgia, acum câțiva ani – se află, dincolo de faimoasa „linie roșie“, despre care nu se prea vorbește de-a dreptul, care nu e netrasată pe hărți oficiale, dar care, cu toate acestea, e mult prea evidentă.
În această confruntare de tip războiul rece, strategiile Bruxellesului și Moscovei, clar antagoniste pe fondul problemei, sunt diametral opuse și ca mod de operare. Bruxellesului nu-i e deloc clar ce are de gând cu viitorul european al statelor vizate (Ucraina, Belarus, R. Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan). Îndeamnă dezinvolt aceste state să se depărteze de Rusia, dar nu le susține pe măsură într-o asemenea solicitantă operațiune și nici măcar nu le „promite“ integrarea, cândva, ca membri cu drepturi depline în UE. (Dar nu erau îndemnate din același Occident, în anii 1950, 1960 etc., „natiunile captive“ din Est să se ridice împotriva ocupației sovietice? Cât de tragic s-au încheiat asemenea mișcări populare în RDG, Ungaria, Cehoslovacia, Polonia!). Proiectul UE pentru statele europene post sovietice ar putea fi luat drept propagandistic sau, mai frumos spus, populist, numai că nu e suficient de ademenitor pentru destinatari. De fapt, nu e realist. Tentația europeană nu e, nici măcar ca enunț, mai avantajoasă decât ofertele de ajutor ale Rusiei. Spre deosebire de artizanii și birocrații din instituțiile de la Bruxelles, Rusia are o viziune limpede, bine structurată și de viitor privind spațiul geopolitic al fostei URSS, iar acțiunea sa de „resetare“ a acestei imense părți de lume face, pas cu pas, progrese. Prudente, dar sigure, bine consolidate. Armenia și-a anunțat cu tam-tam aderarea la proiectul Uniunii eurasiatice chiar în zilele crizei ucrainene, iar Kievul a trebuit și el să se (re)apropie de Moscova, căci a optat, cel puțin temporar, pentru ajutorul cert și consistent al Rusiei.
În schimb, într-un moment critic pentru Ucraina, Uniunea Europeană nu face decât să emită către Kiev mesaje derutante, de la promisiuni de ajutor la revendicări (Timoșenko etc.), condiționări sau amenințări cu sancțiuni. Rusia monitorizează atent evoluțiile, e dispusă să contribuie la aplanarea crizei dar dă de înțeles, discret, că ar putea interveni și altfel dacă situația o va cere. Statele Unite și Germania, dar și alte state occidentale, n-au nevoie de complicații, ele sunt atente să-și menajeze bunele lor relații bilaterale cu Moscova. Iar statele postsovietice vizate de Parteneriatul Estic (care probabil e mort după infarctul suferit la Kiev) rămân să se frământe mai departe în fața alternativei tot mai presante: Uniunea Europeană sau Uniunea eurasiatică.
Cel mai mare semn de întrebare rămâne, firește, situația de acum și viitorul Ucrainei, stat european tânăr – dar cu o îndelungată istorie proprie – care trece prin cea mai grea încercare de după proclamarea independenței sale naționale, în 1991. Comentatorii politici se întrec în supoziții dintre cele mai năstrușnice, care merg până la viziuni catastrofale de război civil și dezmembrare statală. „Război civil între cine și cine?“, am întrebat la o reuniune a unor redutabili analiști politici. „Între Vestul și Estul țării“, a răspuns, vag, cineva. Dar au aceste părți de țară armatele și armamentele lor, și, mai ales, ar putea avea determinarea de a trage în conaționalii lor?
Problema e: se sparge Ucraina? Iată cel mai spectaculos test cu care i-a fost dat se se confrunte, până acum, președintelui Putin. S-ar împăca Putin cu gândul că va rămâne în istorie ca omul care a spart sau „a pierdut“ Ucraina?
Mare, incitantă enigmă – Ucraina acestor zile. Dar, și uriaș, extrem de solicitant test. Test al înțelepciunii și responsabilității politice. ?ê?£i în Ucraina, și la Moscova, și în alte capitale și instituții felurit interesate în marea criza europeană a momentului.
Corneliu Vlad
