Agonia și dispariția din viață ale lui Nicolae Titulescu au avut ca ultim, tragic și mult întârziat gest național de supremă cinstire, așezarea eroului păcii europene și mondiale în Panteonul martirilor neamului care este, pentru noi, întregul pământ românesc. După 1990, prin eforturile nobile ale Fundației Europene Nicolae Titulescu, dar în care s-au înglobat energii de pretutindeni, de la Ministerul Afacerilor Externe al cărui titular era atunci prof. dr. Adrian Năstase și până la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, marele român avea să-și găsească, după o sumedenie de tribulații, într-un sfârșit, odihna de veci.
Acestui act de reparație morală și istorică datorat de noi singurului demnitar din lume ales pentru două mandate președinte al Ligii Națiunilor îi este consacrată cartea „Nicolae Titulescu după 50 de ani din nou acasă“. O nouă carte a prof. dr. George G. Potra despre Titulescu. A câta oare? Nu mulți dintre marii români au, asemenea lui Titulescu, privilegiul de a putea fi cunoscuți în posteritate cu întreaga operă, larg accesibilă, corect restituită și competent explicitată. În plus, și cu reconstituirea riguroasă și migaloasă a întregului parcurs al unei vieți tumultuoase și expusă, de-a lungul vremii, feluritelor mistificări. Ceea ce a izbutit G. Călinescu în privința biografiei și scrierilor lui Eminescu (lăsând, însă, și el, un noian de întrebări fără răspuns) intreprinde, cu tenacitate, prof. George G. Potra prin cărțile și edițiile de și privitoare la Titulescu.
Cartea despre ultimul drum al lui Titulescu este scrisă în registru grav de recviem. Calvarul final al lui Nicolae Titulescu atinge paroxismul în ultimii săi cinci ani de viață. Anii cumpliți dintre înlăturarea lui brutală din viața politică activă, la 29 august 1936 și sfârșitul vieții sale pământene, la 17 martie 1941. Un sfârșit prematur și precipitat de un mediu politic, intern și international, dar și familial, ostile toate, care parcă au conjurat împotriva acestui cavaler al marilor cauze ale civilizației. Împrejurări aparent surprinzătoare, dar de fapt explicabile, apropie Goglota ultimilor ani ai lui Titulescu de ultimul deceniu de viață de infern al lui Eminescu. Proscriși și blamați, repudiați și ignorați, denigrați și scoși cu violență dar și cu viclenie din viața publică în plină forță, condamnați de fapt la moarte civilă, declarați nebuni și duși cu forța către case de sănătate mintală, acești doi eroi de „început de calendare“ ai românilor, cum ar spune Ion Barbu, nu-și găsesc nici azi pe deplin liniștea binecuvenită din cauza feluriților detractori de – să sperăm – ultimă oră, care cred că fac jocuri utile cuiva dacă împroașcă insanități pe ceea ce avem pur în istorie și în cultură.
Cartea prof. Potra, de istorie și de politică, are și pagini de polițistă, de chichițe juridico-avocățești, dar și de bârfe ale vremii, căci fără ele, de ce să nu o recunoaștem, uneori nu prea înțelegem așa cum trebuie niște cute ale vieții. ?ê?£i îmi revine în minte episodul pe care mi l-a povestit, la Hotel des Bergues din Geneva, în anii 1989, octogenara ziaristă Genevieve Tabouis, veche confidentă a lui Titulescu. L-a văzut pentru ultima oară într-o toamnă rea, la Cannes, pe faleză, sub un vânt tăios și o burniță rece, duelând cu umbrela și secerând pâlcuri de pini închipuindu-și că-l lovește pe Hitler, pe Musollini. Era ce mai rămăsese din ființa pământeană a lui Nicolae Titulescu. Ființa neînfricată dar vulnerabilă, neînduplecată dar frântă de copleșitoarea forță a răului istoric în fața căreia nu a șovăit să ridice sabia dreptății.
Titulescu, tâind capetele lui Hitler și Musollini. Iată un posibil final de film care s-ar putea face după pasionanta carte a lui George G. Potra despre Nicolae Titulescu.
Corneliu Vlad
