Dr. Viorel Roman, care a scos o nouă carte („România 2013”), este o prezență insolită și chiar singulară în lumea publicistică și editorială românească. Este exegetul mai tenace și mai asiduu decât oricare altul de la noi care recurge la religie pentru a lămuri și a da soluție la tot ce pare greu de înțeles și de făcut în lume și în realitatea românească a zilei. „Religia e fundamentul și cheia comportamentului politic, social, economic”, afirmă simplu și categoric autorul acestei noi cărți, compendiu gazetăresc al neobositei sale activități (și) din anul 2013.
Religia se regăsește practic în tot ce scrie Viorel Roman și totuși el nu pare a fi ceea ce se înțelege de obicei prin expresia „credincios practicant”. Fără a fi catolic, adică păstrându-și credința ortodoxă a părinților săi, îi conjură pe romani să dialogheze cu Roma, prin Biserica Ortodoxă Română. Respinge ideea că ar face prozelitism, căci „patriarhul Occidentului, papa, nu urmărește convertirea româno-ortodocșilor la catolicism”. Dar folosește toate prilejurile pentru a slăvi valorile și virtuțile catolicismului și cred că nu se întâlnește text al lui în care, asemenea lui Cato cel Bătrân care îndemna în fiecare discurs la distrugerea Cartaginei (delendo Carthago), să nu își implore compatrioții să (re?) deschidă dialogul cu Vaticanul și Sanctitatea Sa, în finalitatea Unirii cu Roma, fără a îndemna totuși pe față la abandonarea ortodoxiei și îmbrățișarea de către români a religiei catolice. În plus, aduce laude cu mărinimie românului transilvănean, superior, on concepția sa, moldo-valahului pe care împrejurări istorice nefericite (și nu numai) îl condamnă la o condiție subalternă din care, desigur, nu s-ar putea extrage decât… prin dialog cu Roma etc. etc. Fără acest dialog nimic n-ar putea reuși.
„Ceea ce s-a petrecut în anul de grație 1989 e un eșec imens, pentru că nu a refăcut unitatea creștină”, susține cu tărie dr. Viorel Roman, care este, de câteva decenii, consilier academic la Universitatea din Bremen, Germania. Și atunci, care ar putea fi soluția pentru România de azi? „Ideea, calea emancipării naționale și sociale a românilor este Școala Ardeleană, a Bisericii unite cu Roma în anul 1700, interzisă de ortodoxocomuniști în 1948 și tolerată de neocomuniștii USL”.
„Moldo-valahul” însă, care sălășluiește în sufletul și mintea majorității semenilor noștri înțelege însă mai greu sau deloc subtilitățile dialectice ale discursului politic, național și civic al autorului Viorel Roman, față de care rămâne de cel puțin circumspect și de aceea revenirea, prin scrieri, în viața publică din țară, după decembrie 1989, a prestigiosului nostru compatriot titrat și bine situat în lumea intelectuală a Occidentului european nu a urmat tipicul obișnuit. Articolele sale, oferite cu generozitate întregii prese române postdecembriste, i-a deconcertat, blocat, speriat sau indignat pe mulți, ceea ce a făcut ca scrierile lui Viorel Roman să fie preluate mai cu seamă de publicații, hai să le zicem, fără nici un fel de complexe: apăsat naționaliste (în primul rând „România Mare”), de stânga post comunistă (guvernamentală sau nu) sau de ceea e ar putea fi considerată extrema dreaptă românească a zilei, de publicații din provincie și diaspora. Dar fără a fi de fel deranjat sau inhibat de această carantină (sau apartheid) ce i s-a aplicat, Viorel Roman a performat și performează ca un neobosit cronicar, comentator, analist, istoric și moralist al vremii sale, însuflețit de aceleași și aceleași idei-forță, rămânând mereu previzibil, dar și mereu interesant, în ceea ce afirmă.
Scrisul său nu-și pierde, odată cu trecerea anilor, nici incisivitatea, nici ardoarea din primele momente de după 1989 și publicul captiv pe care și l-a adunat în acest fel în două decenii și ceva, cu partizani și adversari la fel de înfocați și pătimași, menține la temperaturi ridicate discuțiile de pe forumurile electronice unde se înfierează, excomunică și măcelăresc ideatic între ei (și pe cel ce i-a adunat pentru un asemenea dialog), oferind un spectacol intelectual mereu interesant.
Corneliu Vlad
