Greu de crezut, dar adevarat: o aniversare epocala a istoriei contemporane – si nu una oarecare ci un centenariat – n-a fost luata in seama de cei ce erau datori sa o glorifice binemeritat. Practic, mai nimeni – si nu doar la nivel oficial – nu si-a amintit, in lumea asta, ca in urma cu o suta de ani, mai precis la 13 iunie 1917, s-a nascut conceptul geopolitic de Occident, din care aveau sa se nasca, in timp, institutiile si forta Occidentului si a comunitatii si structurilor euroatlantice de astazi. In acea zi din vara lui 1917, avangarda trupelor americane comandate de generalul Pershing debarca pe coastele maritime ale Frantei pentru a veni in ajutorul statelor din Tripla Alianta Britanii, inclestate in bataliile primului razboi mondial cu Germania Kaiserilor. Era pentru prima oara in istorie cand un militar american punea piciorul pe pamanntul Europei, dar era de fapt clipa inaugurala a consacrarii Statelor Unite ca mare putere iar apoi ca hiperputerea mondiala de astazi.
Faptul anecdotic de istorie intamplat acum un secol a fost celebrat, cuviincios si provincial, la Pas de Calais, dar, cum era si de asteptat, a trecut neobservat nu doar in Europa, ci si in Franta. Intelesul acestei debarcari in Europa, care, atentie, avea sa se reediteze si in al doilea razboi mondial, nu poate fi insa nesocotit de istorie: mersul lumii de astazi a fost – si continua inca a fi – calauzit (pentru cat timp oare?) – de traiectoria benefica definita prin convertirea punctului cardinal si a conceptului geographic vest in conceptul socio-politic Vest, cu tot ceea ce decurge de aici – institutii, aliante, civilizatie, valori…”De la Plato la NATO” (cum este titlul unui autor american), Vestul si-a creat si dezvoltat prin vremyuri istorice civilizatia, religiile, culturile, legile si tablele de valori. Aici s-au nascut, spre binele intregii omeniri, progresul si moderrnitatea. Occidentul, mai corect spus Europa, a descoperit lumea, nu lumea a descoperit Europa, imi spunea, in urma cu multi ani, la Geneva marele europeist Denis de Rougemont in biroul sau de unde se vedea, printr-o fereastra larg deschisa, piscul alb al Mont Blanc-ului.
Si atunci, de ce aceasta tacere bizara, grotesca, ba chiar suspecta, pentru a nu-i spune doar ipocrita? Pentru ca, in primavara premergatoare momentului centenarului Vestului, presedintele Americii a declarat ca Germania “datoreaza sume imense de bani NATO si SUA, care ii furnizeaza o aparare foarte puternica si foarte costisitoare”, iar cancelarul de la Berlin a replicat prompt, asigurandu-l ca europenii “isi isi au propriul destin in propriile maini”. Departe de a fi vorba doar de un schimb de replici acide (si nu sunt singurele), prapastia deschisa intre principalele doua puteri economice (si nu numai) ale Occidentului prefigureaza convulsii si dezechilibre de proprtii planetare in tot mai precara balanta a securitatii internationale. Autorii reiau cu frnezie vechea tema a declinului Occidentului , iar politologii se intrec in scenario catastrofice. “La orizont se profileaza nu o lume fara Vest, ci un Vest fara Statele Unite”, prevestea, pe cat de alarmist, pe atat de nerealist, universitarul (american!) Charles Kupchan. Numai ca asa cum o lume cu “doua Occidenturi” nu se poate, nici macar gramatical, nici tarmurile Atlanticului, care par astazi unora la fel de indepartate ca pe vremea lui Columb nu vor deforma contururile Terrei sau, de-a dreptul spus, arealul mondial al democratiei si economiei de piata al ceea ce numim (de altfel tot mai impropriu in sens strict geografic) Occident.
Oricum insa, ipocrizia celor ce au trecut nonsalant si las peste centenarul Occidentului geopolitic nu se poate sustrage unui blam istoric.
