Suntem în vara de după „primavara arabă“ și când se împliniesc 20 de ani de la puciul nereușit de la Moscova, pe care politologul american Leon Aron îl înscrie în revoluția rusă din 1991. Revoluțiile americană și franceză din secolul al XVIII-lea s-au produs vara, cele din 1848 tot vara, dar cele ruse, din 1917, iarna și toamna, cea cubaneză iarna și Revoluția Română tot într-o iarna, clemența, aproape de Crăciun și de cumpăna anilor. Treaba cu revoluția, cu revoluțiile, e cam relativă și nu neapărat în relație cu anotimpurile, deși unii istorici, mai ales francezi, teoretizează și în chestiune (în ziua de 14 iulie 1789, când a căzut Bastilia, dar Ludovic al XVI-lea nota în jurnalul său „Nimic“, la Paris era o căldură sufocantă).
Dar tot citind presa acestei veri ajungem să ne întrebăm dacă în lumea arabă acum, la Moscova acum două decenii, putem vorbi de revoluții. Valul uriaș de schimbări declanșat de Gorbaciov în anii 1980-1990 și care a dus la dispariția URSS și renașterea Rusiei, dar nu ca imperiu, necesită o dezbatere amplă, care e de altfel în desfășurare. „Primăvara arabă“, și ea încă în curs, adică tulburările violente, și chiar sângeroase, care au trecut de apogeu ca răspândire și intensitate, din Tunisia și până în zona Golfului, mai stăpânește două redute – în Libia și în Siria. Avalanșa de schimbări prevestite cam în grabă de comentatori entuziaști nu s-a produs. Cineva observa că de fapt iureșul „primăverii“ n-a răsturnat niciun regim în lumea arabă, nici măcar în Tunisia și Egipt, căci dacă președinții autoritari și eternizați, parcă, la putere Ben Ali și Mubarak au fost înlăturați, regimurile lor au rămas, structural, aceleași. În Libia, Siria și Yemen, după șase luni de la începutul revoltelor, liderii nr. 1 se mențin în scaun, în Iordania regimul nici nu a fost amenințat în mod serios, iar în Bahrein trupele saudite au înăbușit lesne împotrivirea populară. Colapsul rapid și complet din Europa răsăriteană, în 1989, nu s-a reeditat în lumea arabă și nici în capitalele unde dictatorii au fost alungați de la putere nu se întrevăd evoluții cu azimut democratic, liberal, reformator.
Se mai poate vorbi, atunci, de un val de revoluții în această parte de lume, în prima jumătate a lui 2011? Nu, pentru că într-o revoluție „adevărată“ și care izbândește, regimul vizat nu-și mai poate gestiona soarta și dispare, iar odată cu el dispare și un întreg sistem. Așa ceva nu s-a produs nicăieri în lumea arabă în acest an.
Despre „primăvara arabă“, afirmă specialiștii de la institutul american Stratfor, percepția occidentală cea mai răspândită a fost că regimurile aflate sub presiunea populară au fost impopulare, că revoltele au exprimat voința unei părți covârșitoarte a populației și că mișcările izbucnite nu mai pot fi oprite până la atingerea obiectivelor. N-a fost chiar așa. Scopul comun al tuturor revoltelor a fost înlăturarea regimurilor în funcție. Nu s-a reușit decât înlăturarea câtorva lideri nr. 1, dar vechiul sistem s-a menținut, nu a demarat un proces de tranziție spre altceva nici măcar în Tunisia și în Egipt. Iar consecințele „primăverii arabe“, despre care se credea că vor fi de amploare regională sau chiar mondială, sau în relațiile lumii arabe cu Occidentul, nu sunt, cel puțin până acum, semnificative nici măcar la nivel național.
Și atunci, mai putem vorbi de revoluții în lumea arabă? Nu, și nu numai pentru că aceste mișcări nu au reușit, căci istoria consemnează și revoluții care nu reușesc, dar ele tot revoluții se cheamă că sunt. De fapt, observă diverși autori, o revoluție nu prea duce niciodată la rezultatul sperat. Revoluția franceză din 1789 a dus la directorat, imperiu și înapoi la monarhie, revoluția din 1848, tot în Franța, la al doilea imperiu, revoluția rusă din 1917 și cea din China la „dictatura proletariatului“, care primește acum infuzie de capitalism salbatic. E drept că revoluțiile cubaneză, iraniană, cele „de velur“ din Europa răsăriteană și cea sângeroasă din România au schimbat radical sistemul, dar în ce măsură au răspuns ele tuturor așteptărilor este de discutat.
De fapt, când se poate spune că reușește o revoluție? Când schimbă total starea de lucruri, când nimic nu mai e ca înainte. O revoluție are sorți de izbândă când un număr suficient de oameni nu mai vor ca lucrurile să fie așa cum sunt, chiar dacă cei nemulțumiți și revoltați doresc lucruri diferite și de aceea, chiar în caz de reușită, mulți rămân dezamăgiți și cu speranțele înșelate. Dar o revoluție, pentru a se putea produce și a reuși, trebuie să adune o masă critică de revoltați și mai trebuie să existe și o minoritate de oameni, un nucleu adhoc, care știe ce trebuie făcut după victorie. De obicei, acești „clarvăzători“ nu sunt însă un grup omogen și de aceea începe o nouă fază, cea a luptei pentru putere. De aceea se spune că revoluția își devorează, ca Saturn, propriii copii. Lucru valabil și în cazul revoluțiilor franceză și rusă, și în cazul Revoluției Române.
O situație revoluționară se poate naște doar pe fondul unei nemulțumiri generale față de o lume cinic inegalitară, cu o clasă politică incompetentă și coruptă. În Europa de Est, în 1989, aceste două condiții au fost întrunite, în lumea arabă, principiul nu a funcționat.
„Revoluția este o surpriză“, spune politologul american Leon Aron. Dar surpriza se produce doar dacă e vorba, într-adevăr, de revoluție. Și nici atunci întotdeauna. Surpriza Revoluției Române nu este izbânda ei, ci faptul că a fost întoarsă de pe calea spre o societate pe care și-ar fi dorit-o majoritatea românilor.
Corneliu Vlad
