Pe ambasadorul american la Chisinau mi-l inchipui in salopeta de meserias si cu o geanta de scule caznindu-se de dimineata pana seara sa razuiasca inscriptiile cu “Basarabia e Romania”.
Vestile rele nu le anunta de obicei mai marii de care tine decizia nefasta. Corvoada ingrata si oprobiul cade pe slugi, desi nu ele sunt primii vinovati. Nu presedintele Statelor Unite, nici secretarul de Stat sau seful Pentagonului si nici macar ambasadorul american de la Bucuresti nu le-au facut romanilor onoarea de a le anunta, cu subiect si predicat, ceea ce ei de mult presimteau, dar nu vroiau ori se prefaceau ori amanau ca vor sa ia la cunostinta: Romania nu se poate increde in si nici sprijini pe America. Si nu numai in momente grele (cate discutii si interpretari sunt si pe buclucasul art. 5 din Carta Atlantica), dar nici macar in ce priveste afirmarea, cat se poate de pasnic, a intereselor noastre nationale, cum este, cat se poate de legitim, reintregirea tarii.
Parteneriatul strategic cu SUA, ne invata site-ul MAE, si-a stabilit “domeniile de interes” in 1997, dar care sa fie aceste “domenii”, nu scrie. Ni se vinde doar ca e vorba de “un reper esential al politicii externe a Romaniei, precum si un instrument eficient de sprijinire a eforturilor…” etc.etc.
Ambasadorul american, insa, ne-o tranteste dintru inceput cu gogomania revoltatoare ca “Moldova nu e Romania” (asadar nici Putna, Iasiul, Ipotestii, Voronetul etc.). Nici Stalin nu a spus asa ceva. Dincolo insa de iritarea, greata sau revolta cu care am primit insolentele respectivului, semnalul dat prin el e mult mai grav, mai preocupant si periculos: America nu are comun cu Romania decat faimosul “Parteneriat strategic intarit”. Care, cum se vede, nu e mai nimic pentru noi. Pe vremea cand se mai pastra macar aparenta unor relatii interstatale rezonabile, un “Tratat de prietenie, cooperare si asistenta mutuala” prevedea niste principii unanim acceptate atunci, acum cam luate in zeflemea, ca respectarea independentei si intereselor fiecaruia dintre parteneri, avantaj reciproc, asistenta mutuala etc. Parteneriatul romano-american, insa, e un act ciudat: nimic comun politico-diplomatic (adica tocmai ce-i trebuie Romaniei), militar insa – cat cuprinde, economic – doar pe hartie, umanitar – nici pana acum fara viza pentru romani in SUA. Dintr-un asemenea parteneriat cu ce se alege Romania?
Sunt basarabean, nascut intr-un sat de pe malul Nistrului, in timpul razboiului, din mama basarabeanca si tata muscelean, dar oricat de dragi mi-ar fi locurile natale, afirm ca, in spusele domnului pus sa reprezinte interesele americane la Chisinau, mai alarmanta decat respingerea brutala si publica a drepturilor noastre istorice asupra acestui pamant istoric romanesc, este semnalul mult prea clar transmis prin respectivul, de catre Washingtonul oficial, ca Parteneriatul strategic romano-american nu inseamna asistenta mutuala intre parteneri, ci relatie de tipul cal-calaret. Calaretul primeste gazduire pentru aeroporturi, cvasi-baze militare, facilitate pentru aparare spatiala antiracheta (chiar daca astfel ne vulnerabilizam teritoriul si populatia). Iar calul da militari romani care “sa pazeasca” trupe americane care lupta in Afganistan, isi inzestreaza armata, pe bani grei, cu harburi de tehnologie militara americana, i se sugereaza insistent sa “colaboreze” cu partenerul la exploatarea gazelor de sist, dar nu beneficiaza practic cu mai nimic dintr-o posibila si, pe deplin justificata, colaborare economica bilaterala.
Asadar, nu atat elucubratiile despre Moldova din stanga Prutului ale diplomatului tristei figuri sunt de natura sa ingrijoreze (mai ales ca familia lui pare sa-si fi facut din diplomatie un fel de hobby in partea noastra de lume), ci, inainte de orice, mesajul transmis de Washington prin omul sau de la Chisinau: Romania nu se poate bizui, la nevoie, pe Statele Unite.
Si vin incercari grele in lume. Care o prind pe Romania chiar singura, fara aliante si aliati, intr-o lume miscatoare, nesigura, imprevizibila si intr-o zona unde lupta (sau targuiala) pe sfere de influenta e pe rol. Vecinii directi – R. Moldova si Ucraina sunt aproape in faliment ca state, iar Bulgaria, Ungaria si Serbia, fie ele sau nu in NATO sau UE, par sa vada mai aproape Moscova decat Bruxellesul sau Washingtonul. Tripartita Polonia-Romania-Turcia (care oricum nu facuse mai nimic) s-a blocat dupa cele intamplate in Turcia, matadorii UE – Germania si Franta isi au propriile lor probleme sau interese, America – dupa cum se vede. Iar NATO si UE, doua jucarii stricate care merg tinandu-se de mana intre lipsa de credibilitate si lipsa de solidaritate.
Romania este intr-o stare aproape la fel de dezastruoasa ca in situatia agonica din preajma sfasierii teritoriale din 1940. Dae srnguratatea, insingurarea, izolarea, autismul Bucurstiului in Europa si in lume nu sunt doar rodul nenorocit al presedintiilor si guvernarilor de dupa 1989, cu pletora lor de profitori ai puterii, care au dus tara de rapa, chiar daca nu abordam aici acest subiect existential. Situatia periculoasa si penibila, de neajutorat pe lume, a statului roman este agravata si se va agrava in viitor mai dramatic daca nu se va constientiza, si la Bucuresti, contextul specific al relatiilor bilaterale ruso-americane si mutatiile ce par iminente in relatiile dintre Washington si Moscova.
Pe seama pertractarilor si aranjamentelor intre “monstrii reci” – cum ii numea Nietzsche – ai vietii internationale se produc gramezi de scenarii – si pe terasele berariilor, si in cabinetele supersecretizate. Secretosenia naste fantasmagorii. Dar cand sunt si indicii sau mai ales asa-zise indiscretii, sunt si motive serioase de gandit.
In 2007, adica dupa prabusirea URSS si a Turnurilor Gemene, dupa Kosovo, dar inainte de Georgia, cand Occidentul era ferm convins ca a castigat razboiul rece, iar Moscova refuza ideea infrangerii, politologul britanic Charles Grant remarca faptul ca ”la Washington si Bruxelles figuri influente, inclusiv Henry Kissinger, cred ca Rusia este in cautarea unui Grand Bargain (mare intelegere) si insusi presedintele Putin e dispus la asa ceva (la o reuniune internationala de la Soci le spunea participantilor straini: Daca partenerii nostri vor ceva de la Rusia, trebuie sa fie concreti…”). Si intr-adevar, in anii urmatori au inceput sa apara tot felul de proiecte de intelegere, invoiala, troc, bargain etc. pe teme concrete si – fapt de remarcat – nu intre Rusia si Occident, ci intre Washington si Moscova. Adica intre cei ce fac, de fapt, si azi jocurile in lume.
In 2008, presedintele Medvedev venea cu ideea unui nou sistem de securitate general-european, dar n-a fost luat in seama de Occident, care il vedea ca pe o schema prin care Rusia sa-si recastige pozitiile pierdute pe continent (se incearca iar resuscitarea proiectului). In noiembrie 2014, adica in plina criza ucraineana, Roger Cohen vorbea in “New York Times” de un troc “Ucraina contra Iran” , dupa ce doi ziaristi rusi, Lebedev si Inozemtev, aminteau in “Foreign Affairs” despre un alt proiect de invoiala: Occidentul accepta anexareai Crimeei in schimbul incetarii ostilitatilor din Ucraina. Dar, scria in acele zile Andrei Illarionov, un fost consilier al lui Gorbaciov stabilit in Occident, “dorintele strategice ale lui Putin sunt mult mai ambitioase”, caci includ recunoasterea de catre Vest a pozitiilor privilegiate ale Rusiei “cel putin in intregul spatiu post-sovietic”.
Exemple mai sunt destule, dar mai interesant pentru noi este un recent proiect de invoiala ruso-americana semnalat de politologul americanul George Friedman, dupa intalnirea Putin –Erdogan din august 2016. E un scenariu ce vizeaza direct si Romania. Rusia, care a sprijinit ani de zile Armenia in conflictul pentru Nagorno-Karabah, tinde acum sa se apropie de Azerbaidjan, care are aliat si Turcia. Dar Rusia e preocupata si de relatiile stranse ale Statelor Unite cu Romania si Polonia, care au si un inceput de colaborare cu Turcia. Ideea flancului estic al NATO cu ancore in Polonia, Romania si Turcia este de a izola Rusia de Occident, ceea ce “ar putea pune Rusia intr-o situatie cumplita”, apreciaza Friedman. Iar Moscova ar putea impiedica o asemenea alianta, printr-un acord azero-armeana sub egida Rusiei care ar avantaja Turcia si “ar indeparta-o de Polonia si mai ales de Romania”. In plus, “s-ar intari si pozitia Turciei in Caucaz, si a Rusiei in partea sa de vest”. Mai grava este insa alta schema pusa in circulatie de Friedman: conesie a Moscova face concesii Turciei in Caucaz catre Turcia, contra o pozitie intarita a Rusiei in sud-estul Europei, inclusiv Romania. Ceea ce nu ar fi posibil decat printr-o intelegere ruso-americana. Iar cinic vorbind, R. Moldova n-ar putea intra si ea, asa, ca rest de maruntis, intr-un asemenea troc?
Variantele vanturate sunt asadar mai multe, insa din pacate mai niciuna favorabila celorlalte state din zonele implicate. Ba nici chiar Turciei pentru ca, ironia soartei, observa Friedman, daca merge cu Rusia, poate fi victima unei intelegeri ruso-americane, daca merge cu Statele Unite, acestea au “cel mai rau atribut pe care-l poate avea un aliat: impredictibilitatea”. Iar aceasta tot mai invocata impredictibilitate a marilor aliati nu s-ar putea aplica la un moment dat si relatiilor romano-americane, dupa o intelegere, la fel de “impredictibila”, ruso-americana?
Oricum, relatiile ruso-americane sunt astazi remarcabil (de fapt regretabil) de imprevizibile. Cei doi se ciondanesc in public pe ton ridicat, se intrec in demonstratii militare spectaculoase, dar tot ei recunosc ca sunt in dialog permanent pana la niveluri din cele mai inalte (dupa cum spunea recent ministrul rus al Apararii). Sa nu ne luam asadar dupa aparente.
Altceva: sa fie oare intamplator ca autori americani influenti incep sa critice tot mai deschis politica Occidentului in criza ucraineana, unii chiar cer dezangajarea Vestului din criza, iar mai nou – fapt incredibil in urma cu cativa ani – scriu ca Statele Unite nu si-au respectat angajamentul initial de a nu extinde NATO catre Est? Iar daca Washingtonul “a gresit” cooptand statele fostei Europe Rasaritene in Alianta nord-atlantica, chiar nu s-ar putea “repara” aceasta “gresala”? Variante, dupa cum se vede, se pot produce in serie. Pozitia de non-combat afisat al Washingtonului in problema viitorului R. Moldova poate fi luata si ca gest de bunavointa fata de Moscova, ca semn ca limita estica a NATO nu va mai avansa, (oricum, foarte putin, adica pana la Nistru). Sa punem de aceea si spusele ambasadorului american de la Chisinau tot in buclucasa zona de impredictibilitate globala care se accentueaza. Caci nu degeaba zicea influentul politolog american Robert D. Kaplan: “ Daca in Rusia ar fi un regim mai democratic, al unui stat de drept, atunci influenta Rusiei in Europa Centrala si de Est nu ar fi un lucru atat de rau”. Asadar, noi, mereu est-europenii, ce-ar trebui sa ne dorim: o Rusie precum cea de azi cu care, ca membri ai NATO, trebuie sa ne ostilizam relatiile sau o Rusie mai democratica si cu influenta asupra noastra?
