O întrebare obsesivă cutreieră Europa: ce va (mai) face Putin? Criza din Ucraina, devenită criza ucraineană, rămâne, în continuare, la fel de imprevizibilă cum a fost de la declanşarea sa în forţă, în urmă cu peste un an.
In Statele Unite, politologul Patrick J. Buchanan crede că Putin urmăreste să interzică accesul Ucrainei la NATO si să impiedice anihilarea rebelilor din Donbass. In Europa, analistul francez Daniel Vernet ia în calcul o nouă ofensiva rusă, cu două direcţii principale: pe teren, stabilirea unei continuităţi terestre între Rusia şi Crimeea, iar pe plan diplomatic, antrenarea vest-europenilor şi americanilor intr-o negociere pe tema unei noi arhitecturi de securitate pe continent. Un proiect care descinde din ideea casei comune europene imaginată de Gorbaciov si lansat încă din 2008 de către interimarul lui Putin la Kremlin, Medvedev . Pe timp de pace, proiectul european al Kremlinului a fost eşec total (în schimb, prin acţiuni militare, Rusia a recucerit poziţii şi în Georgia, şi în Ucraina). Va avea şanse Putin, cu acest “Helsinki ÎI”, acum, în plină criză, (ca să nu-i spunem, direct, război?).
Oricum, în noua sa ofensiva europeană, Rusia se simte pe teren solid. A preluat Crimeea, prin Donbass blochează parcursul european şi euroatlantic al Kievului şi, în plan politico-diplomatic, principalii interlocutori europeni (în primul rând doamna Merkel) nu au cum să nu discute direct cu Moscova, oricât de supărată ar fi Europa pe Kremlin. America poate fi lăsată eventual deoparte în dialog, dar aplicarea acordurilor de la Minsk presupune musai contact direct Rusia-Europa. Dialog pe care Rusia îl vrea (şi îl vede ) ca preludiu la marea dezbatere general-europeana Helsinki II, care e menită, în opinia Kremlinului, să pună capăt “umilinţei” încercată de Rusia după dezmembrarea URSS şi extinderea spre Est a NATO şi UE. Ar fi vorba, aşadar, conform Moscovei, de o reparaţie istorică, adică de o recuperare a zonelor sale de interes special din “vecinătatea imediată”, dar şi de un droit du regard în curtea instituţiilor occidentale (NATO, UE etc.). Măreţ program! – ar fi exclamat generalul de Gaulle.
Pentru Occident, însă, revirimentul rus înseamnă o contraofensivă de recucerire a poziţiilor pierdute de Moscova prin înfrângerea sa (problematică de altfel) în războiul rece. Şi unde s-ar putea opri, în acest iureş, maşina de război a Rusiei, care nu mai este neapărat cea a trupelor şi tancurilor ci, tot mai mult, a gazelor, petrolului, ciberneticii? Ucraina ar putea fi doar o nouă etapă, după R. Moldova (căci s-a murit, în anii 1990, mai întâi pe Nistru) şi după Georgia. Statele din flancul estic al NATO, cele ce vor primi armament greu american, se simt “pe lista de aşteptare” a Moscovei. Ce-i de făcut?
Unor asemenea întrebări, doar un dialog direct cu Moscova poate să le dea răspuns. Chiar dacă Occidentul e decis să menţină şi, la nevoie, să înăsprească sancţiunile aplicate Rusiei. Acordurile de la Minsk rămân principală garanţie a păcii precare din estul Ucrainei, în lipsa unor reglementări de substanţă, care (recunoaşte şi Washingtonul) nu poate interveni decât între Moscova şi Kiev, cei doi direct implicaţi în conflict. Condiţie obligatorie pentru o soluţie general-european acceptabilă este şi salvgardarea solidarităţii europene (parazitata acum de parteneri ca premierul ungur sau grec sau cipriot), căci doar o Europă consensuală poate avea forţa de negociere la masa discuţiilor cu Rusia (premierul ucrainean îşi dorea, la un moment dat, de la UE, măcar să vorbească pe o singură voce).
Vestul îi rămâne însă, în primul rând dator Ucrainei cu un mare, existenţial deziderat: dreptul acestui mare stat al continentului la o perspectivă europeană. O aspiraţie în care Kievul a fost încurajat de Bruxelles iar uneori, cât se poate de explicit, şi în mari capitale occidentale, dar un angajament care pare să se estompeze în atmosfera sulfuroasă a crizei în desfăşurare. Oricum, şi demersurile Occidentului de ajutorare a Kievului în colapsul economic şi social pe care-l încearcă sunt tot mai silnice şi mai condiţionate, aşadar mai reduse şi mai insuficiente. Media occidentală e şi ea, tot mai cârtitoare faţă de politica şi acţiunile Kievului, ceea ce este un indiciu clar că robinetul ajutoarelor începe să se strângă .
În România, criza statului ucrainean şi drama locuitorilor săi (între care şi jumătate de million de etnici români) preocupa în mod firesc populaţia, iar “în felul lor”, şi autorităţile. E bine că şeful statului a vizitat Ucraina, dar nu e bine că nu s-a întâlnit şi cu românii din ţară vecină. Nu stăruim aici pe contrariantul gest, dar afirmarea drepturilor conaţionalilor noştri din Ucraina este cel puţin la fel de legitimă şi de importantă pentru noi ca susţinerea dreptului la stat independent al ucrainenilor. Ambele drepturi trebuie proclamate, şi de către Bucureştiul oficial, fără niciun fel de rezerve şi ezitare. Între state vecine pot fi neînţelegeri şi divergenţe, dar pentru ca ele să fie rezolvate, trebuie, mai întâi, ca aceste state să existe şi să poată decide singure asupra a ce e bine sau a ce mai trebuie de făcut în relaţiile lor.
