Ca mai toată lumea, România și Ungaria au și ele, acum, probleme cu democrația și cu criza. Fiecare în felul ei. Le gestionează (sau nu), fiecare cum crede de cuviință. Iar ca state membre ale UE, mai apelează și la instituțiile de la Bruxelles și Strasbourg. Tot așa, fiecare în felul ei.
La început de an 2012, de la București s-au grăbit să ajungă la Parlamentul European liderii opoziției, de la Budapesta s-a dus primul ministru.
Primii au avut de-a face, la o „audiere publică”, cu vreo două facțiuni europarlamentare, celălalt a fost primit în chiar plenul Parlamentului European, unde a vorbit și răspuns la întrebări pe larg.
Primii s-au dus să se plângă de Putere, celălalt să-și lămurească politica și eventual să-și pună cenușa în cap.
Pentru primii, normal și cuviincios ar fi fost să încerce mai întâi să-și spele rufele în familie și a nu dea fugă cu pară la Înalta Poartă, celălalt n-avea încotro, era obligat să meargă, europenii îi cereau presant explicații.
În situații jenante au fost ambele solii, dar opozanții romanii nu s-au ales cu nimic concret, iar premierul ungur, până una-alta, „s-a scos”. ?ê?£i asta, chiar dacă veniții de la București au fost pregătiți cu acuze de încălcarea democrației de către Putere, iar premierul de la Budapesta a comis la greu încălcări ale democrației.
Bucureștenii au „externalizat” cumva actuala Piață a Universității într-o incintă unde nu-și avea rostul, budapestanul a nădușit peste trei ore să o scoată la capăt cu acuzele ce i s-au adus.
Primii au atacat steril, celălalt s-a apărat eficace.
Prima manifestare n-a fost băgată în seamă mai de nimeni prin presă, cealaltă a fost răsfățata presei europene.
Ce să însemne toate astea? Că UE nu prea ia în seamă România, dar urmărește foarte atent cele ce se întâmplă în Ungaria? Că România e un partener european blând și comod, care face frumos, deci neinteresant, ba, pe deasupra, mai vine și cu probleme subalterne? Iar Ungaria, pentru că își împinge în față, în chip abraziv, niște interese, fie ele naționale sau ale unui regim autoritar, merită a fi serios luată în seamă de birocrații și aleșii de la Bruxelles și Strasbourg? (De altfel, premierul Orban va fi „anchetat” și de Comisia Europeană, din România, nu se pune problema de așa ceva.)
N-am cum să fiu, ferească Sfântul, avocatul, în chestiune, al Budapestei. ?ê?£i nu numai pentru că pe peretele biroului ministrului de Externe al regimului Orban e agățată o hartă a „Ungariei Mari” (omologul lui roman de până mai deunăzi, dl. Baconschi, nu și-ar pune o hartă a României Mari nici măcar în cel mai discret jacuzzi.) Preocupant, înainte de orice, este că guvernul Orban a luat-o haiducește pe miriște cu încălcarea democrației.
Dar în raport cu Europa Unită, Ungaria e interlocutor, România nu prea e. Budapesta are agendă de substanță, chiar incomodă, cu UE, Bucureștiul nu prea zice mare lucru, iar când mai zice, câte ceva, ca acum, Opoziția, e apă chioară.
La responsabilitate, diferența a făcut-o acum comportamentul european al Puterii de la Budapesta și cel al Opoziției de la București. Una a venit la Bruxelles cu interese naționale, cealaltă cu răfuieli politicianiste de uz intern. E oare întâmplător ca la mitingurile anti- din România iau ieșit doar o persoană, sute sau mii de oameni, iar la un miting pro-Orban între 70 000 și 100 000?
Orban tratează curajos cu UE, cu FMI, cu Vestul și nu a ezitat să riște întreruperea discuțiilor cu FMI și Comisia Europeană. La București, obsedantul „Revizor” de la FMI e privit ca o Mafalda sau ca un fel de generalul Kiseleff. La 26 iulie 2010, Viktor Orban declară: „Eliberarea de Fondul Monetar Internațional reprezintă pentru Ungaria un pas înainte spre autodeterminarea națiunii”. În schimb, Victor Ponta se grăbește să emită cecuri în alb și să liniștească FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană că România își va păstra angajamentele existență dacă USL va ajunge la putere.
?ê?£i atunci, nu e de mirare că nu de mult, agenția Reuters zicea României „Bravo Pătrățel!”, într-o paralelă privind situația celor două state. Fraza e, oricum, memorabilă, în felul ei: „Chiar dacă această constatare îi poate irita pe ungurii care întotdeauna s-au considerat superiori vecinilor lor mai săraci din est, România ar putea oferi lecții Ungariei în încercarea acesteia de a obține un credit de salvare din partea Uniunii Europene și a FMI”.
Când „trebile merg la vale și lumea pătimește”, cum ar zice fabulistul, suntem tentați să ne uităm în jur și să vedem cum mai fac și alții. Guvernul Vik(ta)tor – cum îi zice presa ungară – Orban încearcă nu numai să-i juguleze pe ziariști și judecători, dar să pună la plată și băncile, și firmele străine, mai reduce și dăjdiile întreprinderilor mici și mijlocii, mai negociază și condițiile împrumuturilor externe. Haiduc în ale democrației, Orban face figură de Robin Hood și când e vorba de a lua de la bogați și da la săraci.
De regulă, ne comparăm (și suntem comparați) cu Bulgaria. Ieșim mai rău sau noi, sau ei. Cu Ungaria comparațiile sunt mai rare (mai dese sunt confuziile occidentalilor între București și Budapesta). Dar o comparație punctuală între abordarea europeană a Puterii de la Budapesta și cea a Opoziției de la București, nu ne dă bine.
Corneliu Vlad
