Glonțul a întålnit în sfårșit capul lui bin Laden. Palpit enorm, isterie mondială. Binevestitorul este însuși președintele Statelor Unite ale Americii. Lui Stalin nu i-a trecut prin cap să anunțe chiar el, cu gura lui, moartea lui Hitler la 1 mai 1945. Obama, la 1 mai 2011, „s-a întrebuințat personal“, cum zicea cineva. Nu prea e un subiect de glumit, dar decåt să te enervezi de penibilități, mai bine faci haz.
Iar penibilități sunt cu duiumul. CNN și BBC, acronime-idol ale presei mondiale, s-au uluit și au anunțat că „Obama (nu Osama) is dead“. O voce suavă feminină la o televiziune romånească dă de veste că defunctul „a fost înmormåntat în mare“. Presa americană publică, toată, pe prima pagină, una și aceeași poză a anihilatului, de parcă s-ar fi conformat unei indicații a secției de presă a cc. Doar un ziar pakistanez, independent desigur, sparge temerar cenzura și tipărește falsul unui cap găurit al respectivului. Căci pånă la pozele „autorizate“ ale mortului mai e de așteptat. Pudici peste poate, cei ce au pregătit cu sånge rece și patriotism asasinatul, inițiat și monitorizat direct și personal de președintele Americii, ezită să dea pe față poze cu ochi și creier scurs, ar fi prea de tot, să avem rezon, „vrei să moară Mamița?“. Oricum, dintr-un ochi scurs și un creier găurit nu se scurg informații top secret de tipul WikiLeaks despre cumplita tragedie de la 11 septembrie 2001.
Pe cåt de căutat a fost în viață tartorul nominalizat al abominabilei hecatombe teroriste, pe atåt de iute a fost făcut dispărut cadavrul aceluiași. Såcåitor personaj, și viu, și mort. Oare doar pentru că fusese cåndva și om al CIA? În loc să mai lămurească din întrebări, ieșirea lui din scenă iscă altele. A fost „legală“ operațiunea de lichidare? Legiuitorul american zice că nu, procurorul general al SUA că da. Mai anii trecuți, cineva remarca într-un ziar american că justiția americană nu i-a formulat niciun cap de acuzare celui dat în urmărire mondială și pe capul căruia, scria altcineva mai deunăzi, s-ar fi pus 50 miliarde de dolari. Iată-l ciuruit și, probabil, gratis obținut.
Cam multe bålbåieli cu finalul de viață al fantomaticului personaj ce s-a tupilat preț de vreo zece ani prin grote și vile, cu dializa-n spate, ca melcul, ba mai căptușit și cu o hepatită C. Hotăråt lucru, America, oficialii, presa ei nu știu să mintă, n-au învățat nimic din ce trebuie de la fostul inamic comunist. Degeaba se zicea pe vremea lui Dej că „minte ca o gazetă americană“. În zece ani, și asistentul celui mai mediocru autor de scenarii de la Hollywood ar fi înjghebat o poveste și un protocol de deznodămånt bin Laden mai plauzibile decåt cea livrată prezidențial de 1 mai 2011. Oricum, discursul de anunț al veștii cu bin Laden al președintelui Statelor Unite ale Americii a fost clar și hotăråt, așa cum a fost și acțiunea încununată de succes în care s-a implicat personal și care i-ar putea asigura un nou mandat la Casa Albă. Președintele Obama a dovedit că nu e un șovăielnic, un lider ce evită soluțiile dure și tranșante cånd e nevoie.
Și acum, ce se va întåmpla după ce s-a întåmplat? Un glonț într-un cap nu e nici act de capitulare necondiționată, nici tratat de pace americano-alquaidan. Cu moartea lui bin Laden, „misiunea în Afganistan a fost îndeplinită“, apreciază apreciatul analist american George Friedman într-o analiză cam îndoielnic de apreciat. Păi cum, adică, duci tu, singura ditamai hiperputere mondială, un război împotriva unui singur om, fie el și simbol, al răului absolut pentru America, invers pentru fanaticii lui? S-a terminat cu un simbol care mișcă, dar rămåne un simbol ajuns pentru ai săi și mai martir. Căci doar asta se pare că a fost sau ar mai fi fost de la o vreme bin Laden, simbol, nu șef operațional. Vor renunța fanaticii lui organizați, dar și descentralizați planetar și pe orizontală la planurile lor malefice, se vor cuvioși lepădåndu-se de ura și „motivarea“ viscerală care i-au månat la luptă împotriva „evreilor și cruciaților“, aceste miliarde de vietăți necredincioase sortite pieirii de căpetenia acum defunctă a Jihadului?
Mai apar și alte întrebări. Mai deunăzi, un fiu și cåțiva nepoți ai lui Gaddafi au pierit într-un bombardament bine chitit. Saddam fusese și el vånat niște luni de zile, ca o jivină fioroasă, extras din vizuină, căutat la dinți, judecat și spånzurat. Slobodan Milosevici murea și el în captivitate internațională, în așteptarea sentinței capitale. Inamicii Americii și ai drepturilor omului să ia aminte, n-au scăpare, să-și ia grija că ar putea-o duce, la ora sorocului, ca Napoleon, exilați tihnit sau tracasați în vreo Sfånta Elena. Morțile lui Slobo, Saddam, bin Laden sunt morți care nu dovedesc nimic, poate doar că justiția zilelor noastre își pierde șirul cånd e vorba de încadrat și crima, și pedeapsa. Și ar fi sinistru, de pildă, ca bin Laden, prin felul în care s-a imaginat ritualul ieșirii sale din scenă și din viață, să se așeze, pentru unii, la loc de erou, de martir.
Războaiele în care s-au băgat Statele Unite după 1945 n-au prea fost cåștigate. Nici în Coreea, nici în Vietnam. Războaiele din Somalia, Irak, Afganistan, războaie cam cu umbră. Războiul cu Libia, război împotriva familiei lui Gaddafi. Strategia americană, zicea Walter Lipman, e a pumnului în apă: dai cu putere, apa nu opune rezistență, dar cånd scoți måna, apa e ca înainte, sau mai cu valuri. (E drept, au cåștigat Statele Unite un război, tot atipic, dar mondial: războiul rece. Dar victorie triumfală, pace cam încurcată.)
Ziua în care președintele Americii a anunțat încheierea capitolului bin Laden viu „s-a ținut după mine ca un cåine flămånd“, cum halucinant de inspirat scria Arghezi. Fascinantă pånă la 11 septembrie, imaginea Americii mi-a apărut, după acea „zi neagră“, consternantă. Dar și mai consternantă după 1 mai 2011, cånd liderul celui mai puternic stat care a existat vreodată în istoria universală îi face onoarea unui „Osama și mai cum?“ (sintagmă tot americănească) să-l echivaleze cu un inamic redutabil al Americii, iar moartea lui să fie prezentată drept capitulare necondiționată și victorie finală într-un război între coloși. De ce-ar fi oare ziua unui asasinat „zi istorică pentru America“? Ziua atentatelor teroriste, ziua uciderii lui bin Laden se vor ține de-acum încolo ca un cåine flămånd de istoria Americii, își vor înfige nemeritat colții într-o istorie glorioasă. Dar o istorie în care apar, de la asasinarea lui Lincoln și parcă mai des de la o vreme, taine și ciudățenii. Cine și de ce l-a (l-au) ucis pe Kennedy?
Măreața Americă nu poate avea decåt un comportament măreț în hotarele ei și în lume. Deficitul ei de măreție este, sunt convins, vremelnic. Deficitul de măreție este cel care o împiedică să fie reper moral pentru restul lumii, nu excepționalismul și unicitatea ei. Că America nu va mai fi niciodată, nicicånd o altă țară în lume, chiar dacă vor apărea alți lideri mondiali absoluți, și este firesc, întrucåt și imperiile, nu numai bin Laden, sunt muritoare.
Dar nimeni nu poate să-și asemuiască istoria cu aventura istorică a poporului american. Cu acest parcurs de excepție nu doar America, ci întreaga umanitate are a se måndri, și nu ca model, ca exemplu, căci așa ceva nu-i posibil de egalat sau repetat. Lumea are nevoie de o Americă morală și curată, a adevărului și sincerității. Nu e drept ca påcla sulfuroasă care învăluie zone ale istoriei americane să acopere strălucirea stelelor de pe drapelul acestei națiuni. Corneliu Vlad
