As fi vrut sa scriu aici despre cand si cum va fi arestat Ion Iliescu. Dar gandul la Calin Nemes, auto-sacrificatul, nu ma lasa. Ii dau lui cuvantul, In Memoriam: „Pletoșii care au fost condamnați să supraviețuiască gloanțelor glorioasei armate române din 21 decembrie sunt condamnați din nou la nepăsarea voastră disprețuitoare. Disperați, s-au adunat în centrele marilor orașe și-au încercat de atâtea ori să vă vorbească.
Sau să vă cânte. Sau să vă aplaude când îi înjurați. Sau să se așeze în genunchi când îi atacați alături de mineri și scutieri. Nu i-ați iertat că au supraviețuit.
Revoluția pe care ei au câștigat-o, pierzându-și frații, sângele, părți din trup, Revoluția pe care v-au adus-o vouă cadou, ca niște copii cuminți ce erau, Revoluția în care v-au arătat, chiar prin televizor, cum se poate muri pentru țara asta frumoasă și săracă, Revoluția le-ați confiscat-o părintește și ați dat-o primilor veniți din mlaștinile marxism-leninismului ceaușist. Iar pe ei, pe copiii îmbătrâniți prematur lângă mormintele din Cimitirul Eroilor, i-ați trimis la noile cozi, i-ați certat și dat afară din casă pentru că vă contraziceau argumentele îngurgitate în 45 de ani de lașitate părintească.
Și acum, când banii nu vă mai ajung nici măcar pentru a cumpăra singura și marea voastră realizare, salamul cu soia, delicatesa cu care ne-ați crescut pe noi, azi ați început din nou să cârtiți, să vă îndoiți de voi înșivă. Să ieșiți în stradă.
Deocamdată puțini, pentru că încă vă e rușine să recunoașteți că iar ne-ați vândut. Dar curând veți trece și peste rușinea asta și veți căpăta curajul de a spune „NU!”
Vedeți, în 21 decembrie nu ați avut acest curaj când vă mureau copiii în stradă. În iunie 1990, când aceiași copii erau bestial bătuți pentru vina de a avea o carte în mână, ați fost la fel de pasivi. De-abia acum, când nu copiii, ci salamul cu soia vă cade în primejdie, ați hotărât să luptați. Ca și când copiii împușcați sau maltratați v-au fost vitregi. Copilul vostru adevărat pare a fi salamul cu soia. […]
Circulați. Totuși, gândiți-vă că într-o bună zi se va încheia și viața voastră supusă stomacului. Iertați-mi că vă reamintesc, dar vă dau cuvântul meu de om că într-o zi, în care soarele va răsări la fel ca astăzi, veți muri. Și dumneavoastră, și eu. Mai devreme sau mai târziu.
Și ceva îmi spune că imediat după acest ultim eveniment al vieții noastre, care este moartea, îi vom reîntâlni pe ei, pe magnificii copii și adolescenți ai lui decembrie 1989. Și, poate, ne vor întreba ce am făcut după moartea lor? Știu că eu am ce să le răspund. Dar dumneata, trecătorule?”
