Insotita de severe critici din partea specialistilor si a cronicarilor de presa, cea de-a 56-a editie a festivalului Cannes si-a anuntat duminica seara palmaresul. Intr-un anume fel, decernarea premiilor a dovedit consecventa, juriul, prezidat de Patrice Chereau, reusind sa ofere si in acest an surprize. Daca, pana duminica, marile favorite pareau a fi peliculele Dogville a regizorului Lars von Trier, Mystic River semnata de Clint Eastwood si Tata si fiu a rusului Alexandr Sokurov, Palme d*Or a revenit productiei americane Elefantul de Gus Van Sant, care, contrar regulamentului festivalului, a primit si Premiul pentru regie. Nemultumirea a pornit nu numai de la compararea estetica a filmelor aflate in concurs, dar si de la numarul mare de distinctii obtinute de cinematograful extraeuropean, tocmai la aceasta editie ce a gazduit intalnirea ministrilor culturii ai viitoarei Europe unite. Jean-Luc Wachthausen se intreba in -Le Figaro-: -De ce un asemenea entuziasm pentru o opera desigur puternica, dar care nu merita o asemenea redundanta – un film turnat in planuri secventiale care arata intr-o maniera clinica escaladarea violentei pana la masacrul dintr-un liceu american?-
Premiu juriului i-a revenit unei regizoare care a urcat in forta treptele succesului in ultimii ani: Samira Makhmalbaf, autoarea filmului La ora cinci dupa-amiaza, a carui actiune se petrece in Afganistanul posttalibani, o pelicula considerata de acelasi cronicar -politically correct, dar de dimensiuni mai curand politice decat artistice-, ceea ce nu a impiedicat si acordarea Premiului ecumenic. Marele Premiu a starnit si el uimire: Uzak al realizatorului turc Nuri Bilge Ceylan, un film despre singuratate, pe malurile unui Bosfor inghetat, ai carui protagonisti, Muzaffer Ozdemir si Mehmet Emin Toprak, au primit Premiul de interpretare masculina.
In schimb, doua distinctii acordate unui alt film au intrunit adeziunea specialistilor, insotita de regretul ca pelicula nu a fost mai bine apreciata. Este vorba despre productia canadiana Invaziile barbare, semnata de Denys Arcand, distinsa cu Premiul pentru scenariu, a carei interpreta principala, Marie-Josee Croze, a obtinut Premiul pentru interpretare feminina. Referindu-se la productia lui Denys Arcand, Marie-Noelle Tranchant scria in acelasi -Le Figaro-: -Marile emotii, filmele de anvergura au fost rare. Cea mai mare surpriza a venit din Canada cu Invaziile barbare a lui Denys Arcand. Un om care urmeaza sa moara se apleaca asupra unei civilizatii muribunde. Si aici exista multe franturi si fragmente: observatii asupra societatii contemporane, dominatia americana, banii, comunicarea, drogurile, evenimentele politice; fragmente de comentarii si de discursuri, vestigii ideologice, teancuri de amintiri, urme de dragoste. Arcand multiplica punctele de vedere, dar nu renunta la sens.-
Camera d*Or i-a revenit danezului Christoffer Boe pentru Reconstructie, iar afganul Sedigh Barmak si-a vazut distins cu o Mentiune speciala filmul Osama. La sectiunea scurtmetraje, Palme d*Or s-a indreptat catre Cracker bag al australianului Glendyn Ivin, Premiul juriului a recompensat productia franceza Omul fara cap de Juan Solanas. In sfarsit, cele trei Premii Cinefondation au revenit peliculelor Bezi Zeko Bezi (Fugi, iepure, fugi) de Pavel Vukovic din Serbia, Istoria desertului a spaniolei Celia Galan Julve, respectiv, ex-aequo, TV City de Alberto Couceiro si Alejandra Tomei din Argentina si In momentul acela… Rebeca de Luciana Jauffred Gorostiza din Mexic.
Prestigioase sunt, la Cannes, si premiile celorlalte sectiuni sau acelea oferite de criticii si jurnalistii de cinema (FIPRESCI) sau de alte institutii culturale. La sectiunea Un certain regard, premiul pentru Cel mai bun film a fost obtinut de italianul Marco Tulio Giordana cu La meilleure jeunesse, Premiul juriului a fost acordat iranianului Jafar pahani pentru Sange si aur, iar premiul Premier regard, lui Faouzi Bensaidi din Maroc pentru Mille Mois. Federatia Internationala a presei cinematografice a remarcat deja amintitul Tata si fiu al lui Sokurov din selectia oficiala, American Splendor semnat de Shari Springer Berman si Robert Pulcini din SUA, prezentat in sectiunea Un certain regard, si Orele zilei de Jaime Rosales din Spania, programat in Quinzaine des realisateurs. Franta, care a dominat selectia din acest an, a primit numai doua premii: Marele Premiu al Saptamanii criticii – De cand Otar a plecat de Julie Bertuccelli si Premiul France-Culture – Lucruri secrete de Jean-Claude Brisseau, care a impartit de fapt distinctia cu Asteptand fericirea al regizorului din Mauritania, Abderrahmane Sissako.
Parerile presei de specialitate asupra editiei abia incheiate a serbarilor de pe Croisette par sa concorde, indiferent ca apar in ziarele anglo-saxone sau in cele franceze. Este deplansa preferinta pentru suferinta, dezastre si violenta, pentru moarte, care marcheaza cea mai mare parte a filmelor prezentate, de la Elefant al lui Van Sant la infernul carceral din Carandiru al brazilianului Hector Babenco, de la Dogville al lui Von Trier la Rataciti al francezului Andre Techine sau la Mystic River al lui Eastwood. Optimismul, credinta in viitor, rasul au fost cu totul exceptionale, cronicarii citand in acest sens productia Ce jour-la (In ziua aceea) realizat sub culorile Elvetiei de franco-chilianul Raoul Ruiz. Revista britanica -Screen- considera ca aceasta editie a Cannes-ului -este poate primul festival care a ales filme realizate in umbra evenimentelor de la 11 septembrie-, in care -realizatorii de anvergura isi exprima sentimentul de oroare in fata poleielii de civilizatie care este pe cale sa crape.- Presa franceza, la randul ei, considera selectia din acest an -inegala, deci mediocra-, caracterizata prin filme care nu impresioneaza cu adevarat. Exceptiile sunt putine si, dupa parerea aceleiasi Marie-Noelle Tranchant, -daca am alege drept criteriu de selectie intrebarea pe care Rilke o pune tanarului poet: <Ai muri daca ar trebui sa renunti sa creezi aceasta opera?>, Alexandr Sokurov este poate singurul care ar raspunde da. Filmul lui, Tata si fiu, nu flateaza spectatorul. Este o opera dificila, aproape rebarbativa, care obliga la contemplatie. Te afli in alta zona decat aceea a <productiilor vizuale>. Ordinea necesitatii interioare.-
