Acum vreo zece ani, un prieten care avea un mare restaurant, mi-a aratat ce a filmat el in bucatarie cu niste camere ascunse. Exasperat ca un angajat fura incontinuu, a instalat niste camere disimulate, si in bucatarie si in alte cateva locuri. Si chiar in ziua in care le-a dat drumul, m-a chemat sa imi arate ceva. Pe filmulet am vazut mai multi baieti, nu era nicio fata acolo. Toti tineri, niciunul nu parea sa se fi apropiat de 30. Si mai era un om, mai in varsta decat ei, de care pareau sa asculte. Mi-a explicat prietenul meu ca era seful bucatar, cumnatul lui.
La un moment dat, cumnatul iese din bucatarie. Instantaneu, ca la un semnal, toata lumea se opreste din lucru si isi indreapta privirea spre golul prin care a iesit cumnatul respectiv. Unul se duce si se asaza in acel loc, facandu-se ca trebaluieste ceva fara niciun sens acolo. Si, ca la un semn, toti incep sa se agite, intra intr-o stare febrila si incep sa bage prin buzunare diverse lucruri. Parea sa nu conteze ce, ca e de mancare sau nu, aveam senzatia ca nici nu se uitau prea bine la ce luau.
Unul dintre ei a facut ceva ce mi-a ramas in minte, nu cred ca voi uita vreodata imaginea aceea. Era un pic mai rotofei decat ceilalti si avea o camasa alba, sau deschisa la culoare, oricum (camerele erau alb-negru, nu puteai deslusi culorile). Rotofeiul ia o bucata de carne cruda si o baga sub camasa!
Apoi iarasi, tot ca la un semn, au trecut la locurile lor, cu cutitele si cu cratitele in mana. Dupa cateva secunde, intra cumnatul in cadru. Copiii incep si ei sa iasa, dar numai cate unul, asteptau sa se intoarca cel de dinainte si apoi iesea urmatorul.
Prietenul meu s-a dus cu filmuletul la politie. Au ras politistii de el de se tineau cu mainile de burta. Au spus ca asta nu doar ca nu demonstreaza fapta, dar nici macar intentia. Si nu numai ca nu poti cere ca cineva sa fie anchetat pentru asemenea fleacuri, ci nici macar sa-l dai afara, ca te da el in judecata. Si ca, by the way, sa scoata urgent camerele alea ascunde, ca-l pot reclama copiii daca afla, si s-ar putea sa fie el cel arestat.
Le-a scos urgent a doua zi, si a pus altele, la vedere. Furturile au scazut putin, intr-adevar, in primele doua saptamani.
Mi-am adus aminte de filmuletul prietenului meu ieri. Eram la o conferinta cu tot felul de oameni importanti, organizata de un alt prieten al meu intr-o foarte cunoscuta si prestigioasa institutie a statului nostru. Cu liste de intrare, ecusoane, catering, hostese senzuale, stiti cum e la conferintele astea.
Am ajuns cu mult timp ianinte sa inceapa, ca sa dau o mana de ajutor. Toata lumea se agita, carau, mutau, instalau, gesticulau, isi dadeau cu parerea. Doar intr-un colt, intr-o cotitura a salii, era o atmosfera aparte. Vreo zece doamne, daca nu si mai bine, stateau linistite si contemplau. Erau toate imbracate la fel, in costume albastre, deux-pieces, dar unele aveau si pantaloni. Toate trecute de 50, unele chiar bine. Erau angajatele cunoscutei si prestigioasei institutii a statului nostru, mi-a explicat prietenul meu, fara sa fie nevoie, pentru ca dedusesem eu deja la momentul explicatiei.
Stateau toate pe scaune. Vreo doua vorbeau intre ele, in soapta, insa cele mai multe stateau si reflectau. Se uitau in gol, absolut imobile, si se uitau, se uitau la punctul acela imaginar chiar si cand treceai la o palma de ele.
Furnizorii si angajatii prietenului meu veneau cu sucurile, cu vinurile, cu fursecurile, cu mapele de conferinta si cu pixurile, le lasau si le luau din cotitura aceea, care era un fel de anticamera a salii mari pentru public. Doamnele cu deux-pieces albastre contemplau, la fel de imobile si imateriale, in aceleasi pozitii si posturi de cand am venit.
Nu le-am mai dat atentie doamnelor de la cunoscuta si prestigioasa institutie a statului nostru, cred ca nici nu-mai mai dadeam seama ca sunt acolo. Pana la un momnt dat, cand s-a petrecut ceva uluitor.
Eram la etaj, de acolo se vedea anticamera cu albastrele doamne, daca te aplecai putin. Si m-am aplecat instinctiv, fara sa-mi dau seama de ce, cand am vazut o miscare brusca. Una dintre doamne a sarit ca un arc si s-a dus la usa. Nu banuiam atata flexibilitate raportata la respectiva conformatie si dimensiune corporala, insa nu stiu nici eu chiar totul, se vede treaba.
Atunci, ca la un semn, toate incep sa se agite, intra intr-o stare febrila, se reped la gramezile de sticle, cutii si pachetele si incep sa ia din ele. Iau cate doua, cate trei sticle, le duc pana la garderoba, dupa draperii, in spatele dulapurilor, in buzunare, pe sub bluze. Parea sa nu conteze ce luau, ca e de mancare, de scris sau vreun prospect intr-o limba pe care nu o intelegeau, aveam senzatia ca nici nu se uitau pe ce puneau mana. Una dintre ele a bagat ambale maini intr-o tava cu fursecuri si le-a pus in cate un buzunar, fiecare. Iar alta a luat doua sticle si le-a bagat in galeata de sters pe jos, dupa acare a aranjat frumos mopul deasupra…
Apoi iarasi, tot ca la un semn, s-au asezat pe scaune si nu au mai miscat. Se intorsese cineva in anticamera. Am coborat si eu si m-am dus sa le vad mai de aproape. Vreo doua vorbeau intre ele, in soapta, insa au tacut si acelea cand am ajuns langa ele. Toate stateau si se uitau in gol, absolut imobile, si se uitau, se uitau la punctul acela imaginar chiar si cand treceai la o palma de ele. Eram in Muzeul figurilor de ceara, al lui Madame Tussauds, fara indoiala.
M-am dus si i-am spus directorului centrului de conferinte de la prea cunoscuta si prestigioasa institutie a statului nostru. M-a intrebat, foarte intrigat si candid, mustrator chiar, de ce nu am lasat pe cineva sa pazeasca, daca erau lucruri de valoare acolo. Nu am stiut ce sa-i raspund din prima. Apoi a inceput sa-mi explice cum e cu salariul minim pe economie, cu justitia sociala, cu sindicatele, cu contractul colectiv de munca. Am inteles. Mi-am adus aminte, mai bine zis, pentru ca, sub socul spectacolului, uitasem pentru o clipa. M-a privit din nou mustrator, facandu-ma sa ma simt vinovat ca mi-a trecut prin minte… Doamne fereste!
Am un job in care sunt obligat sa vad si sa aud multe. Adesea ma intreb cum o fi sa lucrezi intr-un loc in care toata lumea fura. Si cum te vezi pe tine insuti cand bagi in buzunar lucruri la care abia acasa te uiti ca sa vezi ce sunt si la ce folosesc. Te simti bine, ba chiar foarte bine, mi-a explicat prietenul meu psihologul (am multi prieteni destepti!), e chiar OK cand toata lumea fura, atunci chiar nu mai ai nicio problema. Nu e ca atunci cand doar unii fura si ceilalti nu. Nu numai ca acela nu mai e furt, ci chiar te-ai simti jenat si vinovat fata de ceilalti daca nu o faci, ti-ar scadea increderea si stima de sine. Si sindicalistii stiu bine cum merg lucrurile astea, chiar daca nu au pus ei mana pe carte, ca sa le invete in scoala. Experienta de viata e mai mult decat suficienta…
Cum o fi sa lucrezi o zi intreaga imbrcat cu camasa sub care ai bagat o bucata de carne cruda?
GEORGE BUTUNOIU este unul dintre cei mai importanți experți în recrutare din România. Citește mai multe articole pe blogul său, www.georgebutunoiu.ro
